Alba

Pe marginea drumului zaresc in rastimpuri, soimii. Singuratici, in copacii goi din luncile goale acoperite acum doar de zapada. Altadata ma simteam si eu un astfel de soim, un astfel de copac, un astfel de camp.

Ma intorc din Austria cu o mare piatra luata de pe inima. Acum o tin in palma (piatra) si ma intreb cum de a cazut si cand… Timpul e mare mester! Le stie pe toate mult peste noi muritorii carora ne place sa credem ca Dumnealui e doar o dimensiune.

Nu e importanta povestea pietrei, ci caderea ei. In clipa cand ii asteptam apasarea ca pe o intunecare, n-a mai venit. Nu m-am amagit insa. Am tot asteptat ca falsa eliberare sa se deconspire. Si in straniul confort de a fi prietena cu mine insumi mi-am dat seama ca adevarata eliberare venise de multa vreme, fara sa-si trambiteze victoria si fara sa-si ingenuncheze dusmanul. Pur si simplu granitele au disparut, granitele dintre Claudia de azi si ‘mitsana’ de ieri.

Ninge. Ma intorc spre casa. Copaci goi, soimi, drumuri inca lungi, Pink Floyd. Impacare…

[posted from mobile]

2 Comentarii

  • Aaa, pai bine ca te intorci, Ti se cam simtea lipsa pe-aici. Si cand ai zis ca o tii in mana, eu am crezut ca vorbesti despre inima. Bine ca ai precizat!

  • Si eu am simtit lipsa criptogramelor (ma gandeam ca si voi o sa va intrebati ce face “insorita”, o sa piarda puncte :D), dar m-am tinut tare pe pozitii departe de net… desi am avut net. De fapt, am vrut sa stau departe si de blog… si ce dor mi se facuse si de el… :”>

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *