30 de ani

La 30 de ani am tot ce îmi doresc. Aşa simt acum. Nu ştiu cât va dura această stare, dar faptul că ea există îmi e de-ajuns. Durata e mai puţin importantă, cantitatea e mai prejos de sentiment, calitatea e uneori mai prejos de intenţie.

Când îmi spun că am 30 de ani, mă văd adolescentă. Inevitabil e prima imagine care îmi vine în minte. Dar nu o văd pe adolescenta de atunci, ci pe cea de acum, un pic transformată, dar aceeaşi. Ştiu şi de ce, am reuşit să-i dau ce şi-a dorit. I-am dus visele şi planurile la bun sfârşit. Mi-a luat cam mult, dar amândouă am ales calea cea grea.

Acum, ca şi acum 15 ani se întâmpla acelaşi lucru. Într-o cameră, în semiîntuneric, la lumina slabă şi îndepărtată a unei lămpi de veghe, o fata scrie gânduri pe hârtie. Pentru o clipă mă încearcă fericirea. Ar fi o adevărată uimire pe chipul celor două fete dacă s-ar întâlni… Ar râde de marile lupte date în spaţiul temporal dintre ele. De ce au fost atât de mari dacă mulţumirea vine din mult mai puţin?! Să nu răspundem la asta…

Din radio se aud nişte melodii de… mă trec lacrimile. Ador să plâng din senin, doar din pricina stării de bine. E un plâns mut, ruşinat de slăbiciunea recunoscută atât de sincer, dar echilibrează alte plânsete – descărcări.

Acum câteva săptămâni un fel de criză mă încerca. O bănuiam, o aşteptam, aşa că am declanşat premeditat procesele de conştiinţă. N-am rezolvat nimic desigur, criza a trecut înainte de a începe.

Planuri? Da, multe, nebune, simple, naive. Şi partea bună e acum le pot duce la capăt. Adolescenta din mine e geloasă pe libertatea mea. Nu cer voie nimănui, nu trebuie să dau explicaţii, singura responsabilitate sunt doar… eu. Prin urmare, sunt incredibil de cuminte şi ascultătoare. Nu am nimic de dovedit cuiva.

S-au cam terminat şi războaiele. Când am ceva de împărţit cu mine discutăm face to face de aceeaşi parte a baricadei. Era luptelor şi a ierbii însângerate s-a încheiat. Doar câte o trântă e benefică din când în când şi aceea fără noroi prin preajmă.

E interesant să poţi spune că ai tot ce ţi-ai dorit. Unii ar spune că eşti prea simplu sau prea şters. Eu spun că e interesant să dăm la o parte ambiţiile şi să căutăm mulţumirea când nimeni nu ne observă pentru asta.

Am avut mulţi ani o fixaţie: “o casă mică, mică, cu pereţi albi, simplă, singura ei extravaganţă fiind o mică grădină de flori pe care să o îngrijesc la nesfârşit…”. Spaţiul acesta extrem de intim şi de personal era decorul perfect al omului fericit, al coexistenţei împăcate deplin cu tine însuţi. Locul acesta era ceva ce nici poveştile nu aveau. Originea. Totul. Locul de unde orice poate deveni posibil.

Astăzi acest loc există. Mă înconjoară. E camera mea mică şi albă. Unde acum scriu. E o cameră banală într-un apartament banal, dar e totul. E originea. Restul casei e doar o poartă către ea. Restul e impersonal. Dar aici înăuntru mă încarc cu energie, aici îmi ascult gândurile. S-a născut încet, fiecare lucru îmi poartă amprenta, mă respiră. Fiecare lucru are o poveste, poartă o emoţie. Nimic nu se află aici întâmplător. Aici totul creşte, devine fecund, mugurii sunt veşnici.

Grădina de vis creşte din ghivece într-un ritm care mă surprinde. Simt cum şi eu cresc dată cu plantele mele, cu fiecare lăstar rebel. E mult alb în jur, mult lemn, mesteacăn. Multă lumină.

Nu-mi lipseşte nimic, nici măcar oglinda întreagă, mult râvnita şi aşteptata oglindă al cărei sens îl găsesc dincolo de cel practic sau estetic. Când pleci în lume, când păşeşti dincolo de spaţiul cald, intim, sigur, o imagine sănătoasă a întregului TU contează. Sinceritatea cu tine însuţi se exersează, iar ceea ce ne acoperă trupul n-ar trebui să ne acopere şi sufletul. Sufletul trebuie lăsat să respire.

Îmi tot spun, ai 30 de ani. Da. Şi? Legile tale nescrise au rămas aceleaşi. Orice lebădă a fost cândva un boboc ciufulit. Nimic nu e întâmplător. Orice pas în-afara liniei continue se plăteşte. Sunt cu adevărat femeie abia atunci când alung din mine tot ce e recunoscut a fi femeiesc. Doi e miracolul vieţii, fără a iubi nimic nu are sens, nu mă văd vie fără acest sentiment.

Scriam la început că e o stare tot ce simt, ce scriu, sunt un iubitor de furtună care stă pe malul oceanului şi cugetă. Nisipul şi valurile fine mă împacă, dar orizontul mă cheamă hipnotic.

La 30 de ani ştiu că un capitol nou de-abia începe şi sunt mai antrenată ca oricând!

Dar oricâte aș scrie, nimic nu exprimă mai bine cum îmi simt sufletul… mugur de fluier!

14 Comentarii

  • @ Octavian, Vio: Multumesc, bem ceva cand ne vedem :) Octavian, te-am vazut schiind intr-un filmulet, mi-am cam amintit de mine in vremurile bune 😀

    @Claudiu: O sa incerc sa raman aceeasi pentru ca astfel am parte de oamenii frumosi din jurul meu :)

  • @Leo: Cat mai insoriti pentru toata lumea! Dar cu grija, si soarele poate dauna grav sanatatii 😀 Multumesc Leo, asemenea si tie, si tot ce pot spune ca macar o data in viata omul ar trebuie sa se simta cum m-am simtit eu azi…

    @Alois: Ce surpriza placuta! Cred ca meet sun-ul asta al meu mi-a purtat mare noroc si cand e dat sa fie mult, e frumos sa-l imparti si cu prietenii!

  • @Alina: Au fost urari devreme, urari la vreme, urari dincolo de vreme. Am trecut un prag si am descoperit ca e frumos sa imbatranesti cu atatia oameni dragi in jur. Sa tot fie 30 de ani 😀

  • La Multi Ani si din partea mea. Ca de obicei, eu care nu stau foarte mult pe net, cam ratez aniversarile.
    P.S. Si eu imi iubesc bicicleta primita cadou :-))

  • @Cerasela: Deocamdata mi-e draga ca mi-a fost daruita de pinguini. N-am apucat aseara decat sa merg de 5 ori cate 50 de metri, daca au fost si aia 50, asa ca intre noi nu s-a legat nici o vraja mai de soi – doar ca e si ea tot mica ca mine.

    Sunt sigura ca se vor lega mai multe cand ne vom produce una alteia stricaciuni, dar si bucurii 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *