Primeniri de Paști

– Dar’acu Sile, te găsî țâgara cu noaptea’n cap!
– Mă găsî! Și ce vrei tu Lenă, n-ai treabă?
– B’am. Și ai și dumneata! Nu zâsărăm că azi facem curat în pârdalnica asta de casă?
– Pârdalnic îi la mumă-ta la deal, aici unde-am pus eu cărămidă pe cărămidă și-am cărat cu spatele bârne și-am bătut căpriorii pe potopu’ ăla de se crucea mumă-ta Marița că nu mă trăznește, ici nu-i pârdalnic! Îi casă de om!
– Păi dacă-i casă de om, atunci haida, lasă țâgara!
– Nu vezi muiere că nici lumină nu dădu ‘Mnezău, de-abia cântă cucoșul ăl pestriț, lua-i-aș gâtu…
– Păi și noi așteptăm să dea, ia zi?!?

Sile se ridică de pe pragul de lemn, frecă de grindă chiștocul și băgă restul în buzunar.
– Fi-v-ar filtrele ale dracu! și după ce scormoni prin buzunar zvârli peste prispă bucățica albă ce dispăru repede în întunericul albăstrui al dimineții… Își păstrase obiceiul de pe vremea când păstra chiștoacele ca să mai facă de-o țigară când rămânea fără.
– Nu mai da la răle! Îi Săptămâna Patimilor! Măcar acu abține-te de la vorbă dacă de la păcat nu poți!
– Iaca zic cu ce vreau!
– Iaca nu.

Lena trecu pe lângă el cu brațul plin de perine și-l înghionti cu ciudă.
– Te și apucași?!
– Păidară. Du-te și fă varul!
– Nu mă duc! Nu mă dusăi de Crăciun și-mi făcuși capu’ calendar că nu-i bun, că prea multă apă, că gunoaie, că-i nemestecat! Tu vărui, tu-l faci! M-apuc să cârpesc pe la sobă până scoți tu bulendrele afară.

Lena și Sile începură să trebăluiască fiecare pe partea lui. Femeia întinse pe toată prispa covoare, carpete, plapumi și perine. Ferestrele rămaseră goale fără cele trei rânduri de perdele, rafturile de lemn fură scoase din cuie, mesele cu scaune și cu ce se mai putu scoate fură îngrămădite în curte. Când raza soarelui străbătu bătrâna casă de țară, pereții erau goi-goluți și odăile prinsără ecou ce-l făcu pe Sile să fluiere „m-a făcut muica oltean”.
– Ce te-apucă? îl luă Lena la rost, dumneata să nu-mi fluieri mie a pagubă! Nici în casă și nici pe bătătură! Că de-aia lăsă Dumnezău câmp, să fluiere oamenii când îi apucă!
– Auzi tu muiere dacă știi tu vreun pic de voie bună! Una-două îți sare țandăra, lasă că ‘Mnezău e ocupat cu Patimile, nu stă el s-asculte la Sile a lu’ Florică din neamu’ lu’ Moraru din capu’ satului!
– Ba stă! Că de-aia zice popa că-i mare și atotputernic!
– O fi, o fi! Auzi tu, dară noi nu mâncăm ceva?
– Om mânca! Pune mâna de termină de drișcuit găurile alea din odaia mică și crăpăturile din antreu, eu mă duc să fac varu’ și după aia pun ceva în tigaie.

Sile se uită după Lena cum dispăru în lungu’ cășii și mai apoi până-n fundu’ curții unde era groapa cu var. Ușile erau toate larg deschise, porțile la fel, de parcă se făcuse un tunel de ziduri și acareturi de se unise casa și bătătura și se făcuseră tot una. I se păru că toată munca lui de-o viață e mai multă așa răsfirată și întoarsă cu susul în jos, că Lena lui se face tot mai mică depărtându-se prin tunelul ăsta și tot mai mare când o văzu venind cu găleata cu var, venind și parcă nemaiajungând, atâta avere adunase el la un loc!

Își aprinse țigara și se uită la pereți: crăpături tot mai multe, tavanul curbat de pe vremea când ținea porumbul în pod, tâmplăria de la geamuri cere vopsită, soba mai merge zece ani de-acum încolo, ehee, ține casa săraca, bătrână, dar încherbată bine! Oftă apoi și-și spuse cu glas tare:
– Numa’ de nu s-o puii Lenii în cap să schimbăm geamurile că de uși sâgur, sâgur nu scap!

De niște ani încoace se cam săturase Sile de vrednicia femeii și de ambâțul ei. Cum prinde un ban cum să-l și cheltuie și dacă nici la țară n-o fi rost de băgat bani cu lopata atunci unde??! Și Sile se tot luă cu gânduri până când termină mortarul din cancioc, șterse șpaclul de mistrie și întinse și ultima fărâmă de material cenușiu peste o crăpătură mai mică. Pereții erau de-acum numa’ pete pete de mortar umed, sub tavanul îngălbenit de fum și parcă urmele negricioase din dreptul clanței și-al întrerupătorului se vedeau și mai acătarii, semn că toată osteneala asta cu văruitu’ de Paști nu-i scorneală de-a Lenii. Așa s-a pomenit să primenești casa cum se primenește și omul.

– Îți ajunsă, mai faci mortar sau lăsăm să se uște? îl luă prin surprindere femeia cu glasul dublat de ecou.
– Eu n-aș mai face, da’ cum zici și tu! Crăpăturile-ale mici s-or acoperi cu var…
– Eu zic să haidem la masă. La toamnă de Sfântu Dumitru ce-om mai acoperi dacă le facem pe toate acu’?
– La primăvara ăilaltă mai vezi tu balamucu ăsta în casă, nu-ți ajunge o dată pe an?!?
– N-ajunge! Ia uite la el, deja te prinse-un pui de lene bag io de samă! Așa se face la casă de oameni, curățănie generală, așa trebuie ș-o fost lăsat obicei!
– Hai la masă atuncea că și aia trebuie și om vedea ce-om mai face, da’ cu burta plină!

Lena pusese masa în curte. În farfuria de tablă ouăle ochiuri străluceau băltind în untura cu resturi de cârnați abia topită de la garniță. Pâinea era ruptă în două trei bucăți, iar pe cârpător un rest de mămăligă întărită bine, galben-portocalie. Să fi fost zece dimineața și soarele deja ardea. Umbra mărului înflorit n-ajungea cât să acopere masa, iar Lena vâjâia o cârpă peste farfurie că afurisitele de muște și sâmțâră că-i rost de venit. De sub vie venea un miros puternic de narcise și leuștean.

Sile se așeză pe taburetul verde – locul lui, Lena pe-un scaun cu spătar mâncat de carii, scaun lăsat cu moștenire de la ăi bătrâni. Sile apucă pâinea cu mâinile ude pe care nu le mai șterse că doar îi apă și apasă cu putere în gălbenușul oului. Râurile galbene țâșniră ca lava unui vulcan și se prelinseră în untură. Sile ținu pâinea de o înmuie până la coajă în untură și gălbenuș și o hărpăi repede.

– A’s’tu, Leno! Nu c-ar merge și-un fir de ceapă verde?
– Sile, Sile, îl dojeni femeia, împuți Paștele!
– Nu știu cine o scornit toate hangaralele astea, da’ zău dacă nu-s făcute în ură!
– Nu mâncași ceapă și usturoi până mai ieri?!? Rabdă și tu săptămâna asta, că așa-i vorba că împuți Paștele! Așteaptă și tu să mergi la biserică să te-mpărtășești cu gura curată, nu spurcată! Să iei paște, ăpoi ai mânca și ceapă!
– La’că așa ai zis și cu mâncatu’ de post și uite că e bine și numa’ miercuri și vineri, nu-n toată ziua!
– Știi ceva? Nu mă zgândăra! Cu tine nu mai ajunge omu’ în rai, numa’ la de-ale răle mă…
– Auzi tu, da’ două foi de leurdă or merge?
– Păi nu-i tot ca usturoiu?
– Eu zic că nu-i Lenă, leurda n-o face omu în grădină, îi de la pădure de la ‘Mnezău lăsată!
– Păidară o mai fi bună, nu-i trecută?!?
– E, nu e, acu e păcat de ouăle astea să le mâncăm așa goale!

Sile se duse până la cotețul găinilor că la grindă era agățată plasa de rafie cu leurdă. Era cam bătrână, dar pentru orătănii merge la ciugulit – aspirina găinii, după cum îi zicea el, le dai două mâini zilnic cât ține primăvara și-s sănătoase tun, nu se mai lipește molima de ele și nici dihorul cât le pute pliscul!

Trecu pe la bunar și cufundă în găleată mâna cu leurda. O scoase repede și o scutură de câteva ori lăsând o dâră de stropi negri pe bătătura albicioasă. O aruncă pe masă răsfirând-o și verdele ei lucios se năpusti peste mămăligă și ouă.

– Bă muiere, da’ alt loc ca ici la soare nu mai găsiși!
– Aci fu masa, aci o lăsai! Că d’or n-om sta pân’ la prânzu’al mare!
– Eu știu că aci fu, că d’or eu o adusăi!
– Vorba lungă îi sărăcie, să răcesc ouăle de tot până te învârți tu…
– Ăstea Lenă? Ăstea se mai prăjesc o dată aci la soare! râse Sile mestecând la mai multe frunze de leurdă că se cam lăcomise la ele și-acum nu se mai dădeau dumicate.
Râse și femeia puțin moleșită de la soare, trăgând basmaua mai în față ca să-și facă un pic de streașină la frunte.
– Vezi Lenă că are spor leurda? Terminași mămăliga cu ea că altfel o mai puneai pe masă și la amiază!
– Văd Sile văd, dacă n-o fi păcat! Acu aia e, mâncarăm deja!
– Tu femeie, dacă ai fi oleacă mai ageră la minte pe partea asta bisericoasă și mai domoală la vorbă, ne-am înțelege mai bine!
– Pai dară nu ne-nțelesărăm o viață Sile! Mâine, poimâine facem treizeci de când ne-am luat. Ce treizeci!? Păi ia să văd, șai’ș’trei cu…
– Trei’șapte, tună Sile, dând cu pumnul în masă de sări farfuria de tablă peste cârpător. Tii măi Lenă, încă te mai spării! Apoi ăsta-i semn că ne-nțelegem! Fiecare-i pe limba lui, priceperea trebuie să fie musai la mijloc! și bărbatul râse îndreptându-se de șale. Râse și Lena privindu-l cu drag, dar de-a doua, nu pe de-a dreptul. Se ridicară de la masă și se închinară, el mai scurt în dreptul bărbiei, ea mai lung din frunte până la cordonul șorțului și de la un umăr la altul.

– Haida să facem ce i-om face și pătimitului ăsta de văruit!
– Haida!

Sile se așeză pe pragul de lemn al ușii din spate, la umbra casei fix în lungul averii lui de-o viață și-și aprinse o țigară. Lena se duse la bunar și dădu peste cap o cană de-a mare de apă cu gâlgâieli sonore.

– Adă-mi și mie o țâră! strigă Sile pe când femeia venea deja spre el cu ulcica plină din care tot săreau stropi într-o parte și-n alta după cum se legănau pașii ei bătrânicioși.

___________________________________

Scurt dicționar pe lângă cele anume scrise pe cât cu putință în grai neaoș oltenesc:

pârdalnic = aici cu sensul de amărât, sărăcăcios;
(a) da la răle = a da la rele, înjuratură cu trimitere la (să-l ia, la, ducă-se la) dracul;
perină = pernă;
bătătură = zona bătătorită din curte, ogradă;
încherbată = încheiată, legată, aici cu sensul de construită;
(a) primeni; primenit = a se înnoi; spălat și schimbat cu haine noi (obicei de Paști când oamenii își cumpără haine noi de dus la slujba de Înviere moștenit din tradiția mai veche când țăranii își coseau ii și cămăși);
garniță = vase de metal sau de lut în care se păstrează untura peste iarnă;
cârpător = fund de lemn pe care se răstoarnă mămăliga;
(a) hărpăi = a înfuleca, a mânca repede fără să mesteci;
a’s’tu = scurtătură de la „auzi tu”;
la’că = scurtătură de la „lasă că”;
păidar, păidară = cu sensul de „sigur” (sigur fac, sigur că da, desigur) sau „dacă”;
orătănii = păsări de curte;
bunar = puț din care apa se scoate folosind o roată pentru a coborî sau trage lanțul la capătul căruia este prinsă găleata;
(privire) de-a doua = dintr-o parte, pieziș, oblic, pe jumătate ascuns;
o țâră = un pic, puțin, o leacă.