„După dealuri” asculţi vântul

Abia la final, când genericul curge alb pe ecranul rămas negru, asculţi singura muzică a filmului. Altfel filmul te obligă la ascultarea vocilor naturii: vânt, câini, ciori, scârţâit de poartă, spartul lemnelor, motorul daciei, paşi prin zăpadă, bătăi în uşi de lemn, clopote. Natura are două chipuri diferite, unul pentru omul sărman şi un altul pentru omul fără de griji. Cel pentru omul sărman nu mai are nevoie de partitură.

Filmul ne duce într-o lume autentic românească la graniţa mănăstirii cu oraşul sărăc de provincie, a credinţei cu supravieţuirea, a solitudinii impuse de societate cu singurătatea din dragostea neconvenţională şi neîmpărtăşită. Două fete, două destine legate şi dezlegate de aceeaşi dorinţă de a nu mai fi singur pe lume, două suflete care se luptă fie pentru a regăsi ceea ce a fost o dată, fie pentru a păstra ce este în prezent.

Chiar dacă universul monahal pare să domine filmul, Mungiu reuşeşte să te facă să priveşti imaginea de ansamblu: oamenii simpli vor un loc al lor şi vor bani, sistemul (statul) îşi asumă parţial responsabilitatea în cam orice face, spitalul şi doctorii nu au soluţii şi nu caută soluţii, mănăstirea e un refugiu, dar cere credinţă în universul închis al docmei, omul singur vrea iubire, afecţiune.

Nu m-a marcat subiectul în sine al filmului căci e plină lumea (românească) de poveşti la care rezonăm fiecare în felul său. E un film despre ale cărui dileme poţi discuta mult şi bine, finalul nu-ţi dă un verdict pe care sincer nici nu cred că îl aşteaptă cineva, însă deosebite sunt căile echilibrate pe care se ajunge la aceste dileme şi unde viziunea regizorului e meritorie.

În filmul acesta primăvara timpurie are grai moldovenesc, seri la lumina lampei pe gaz, cu scoarţe pe pereţi, cu foc în sobă de teracotă, cu veşminte negre, tricotate, cu bucătărie simplă de ţară unde maicile gătesc şi unde te simţi stând cu ele alături. La ferestre crengile goale ale copacilor sunt bătute necontenit de vânt, ba chiar viscolite şi ninse straşnic spre final. Mănăstirea e în câmp, după deal, dar asta nu o ocroteşte defel, dimpotrivă.

Vântul şuieră, coboară dealul, trece prin ziduri, trece din anotimpul filmului în sală printre spectatori şi n-ai cum să-l ignori. E vântul fără de căpătâi, fără de rost, e rupt din sufletul Alinei, un suflet prea greu încercat de copil abandonat la cămin, de adolescentă ce se regăseşte mai degrabă în masculinitate decât în feminitate, de fata cu un tată sinucigaş şi care la rândul ei e măcinată de boala neînţeleasă a tulburării, de adult păşind în maturitate printr-o înstrăinare în Germania de unde se întoarce în căutarea ei, a Voichiţei.

Voichiţa are un pact cu vântul, şi-a căpătat liniştea înăuntrul său prin credinţă şi prin nădăjduire. O tulbură revenirea Alinei şi-şi începe propria luptă interioară: să facă totul pentru Alina şi să-şi păstreze în acelaşi timp nealterate principiile noii sale vieţi. E omul care se ridică din nefastul destinului prin singura şansă pe care o are şi pe care n-o poate risipi chiar dacă indoielile există.

Dramatismul scenelor şi întrebările care răzbat din el îşi găsesc ecou în fiecare spectator. Uneori chiar râsete căci tragic-comicul unor situaţii e dus la extrem şi avalanşa de simţăminte şi trări e atât de vastă încât impulsurile te domină şi te conduc prin vizionarea filmului. Te miri, te doare, te cutremuri, te întrebi, te surprinzi. Filmul e dur, dar nu prin exagerare ci prin sinceritate.

Se spun multe în acest film, vorbele sunt asemenea vântului şi se plimbă din gură în gură ca de pe un deal pe altul. E extraordinar surprinsă această particularitate a comportamentului uman: omul preia ce aude şi spune mai departe ca şi cum ar fi propriile vorbe. Ce auzim oare de la cei din jurul nostru sunt vorbe care le aparţin cu adevărat??! 

Nu v-am spus şi nu vă spun nimic despre subiect. „După dealuri” merită văzut şi povestit faţă în faţă. De nu l-aţi văzut încă, mergeţi, priviţi şi ascultaţi-l.

Filmul e real. Nu simţi decorul, nu simţi rolurile, nu simţi replica învăţată din scenariu. E un film bun, al detaliilor, cu o tehnică cinematografică de la care nu poţi cere mai mult. După o astfel de experienţă îţi aminteşti motivele pentru care cinematografia e artă, iar Mungiu e încă o dată genial.

În „După dealuri” nu poţi salva, nu poţi interveni, nu poţi condamna ceva anume, trebuie să condamni tot.

Eu una, după acest film şi dacă mai era nevoie, m-am simţit un om norocos.