am întins mâna chemându-l
şi am aflat că atunci când miroşi a munte şi a vară
fluturii îşi lasă visele atinse.

aş fi putut să-l ademenesc în palmă,
cum el mă ademenea pe stâncă,
să ne-amestecam deodată
aripi și mâini împreună.

cu ochii de-o clipă cuprinşi,
pierdută de taină şi tihnă
aproape c-aş fi nins cu vise
din seninul de inimă plină.

și… mă ardeau pe dinăuntru
trecerile dintr-un an în altul,
noaptea ultimei flori
sau diminețile de rouă argintie.

nu-mi spune că n-ai timp
mi-a şoptit,
eu mor de fiecare dată,
dar tu mă vezi în toţi fluturii
de pe cărarea ce suie.

sub randurile negre
filele albe sunt mereu aceleasi
ca si lampa, ca si cartea;
peste degetele grele
am nevoie de tine sa-ntorci pagina.

si daca nu vei fi acolo
voi adormi stramb in fotoliul vechi
far-a mai sti-n care poveste
far-a inchide ferestrele
si doar frigul ma va mai trezi.

voi pasi tot mai incet apoi
cutreierand spatiul
mirosind a noi

nu m-aş fi gândit că
între un ton şi-un semiton
al propriei inimi
o să mă pierd
în spaimă;
c-o să privesc
atât de brusc în sus.

şi când a durut
doar propria mână
la piept mi-a mai ajuns.

nu s-a mişcat nimic
în jurul meu -
doar eu.

de-atunci pândesc
c-un ochi interior, hain,
fiecare nota
din portativul inutil.

cerul nu-mi pare frumos -
ci nespus de frumos.

aproape că ating
marginea
cuvântului rămas nerostit.

nu m-aş putea transforma într-un înger.
n-aş putea rămâne nemişcată
cu mâna întinsă
aşteptând iertări.

_______________________________
din seria melodii obsesive, intalnita pe blogul lui Andrei…

când toate macaralele împart acelaşi unghi cu cerul
nu mă mai întreb ce caut aici.
când dintr-un pumn de pământ îmi trag bucuria
nu îl mai întreb dacă-i roditor.
când ştiu că vei fi pe-acel peron
nu mă mai grăbesc -
n-ai venit doar ca să m-aştepţi.

când petalele s-au oprit din zbor
ştiu că e timpul braţelor
să se arcuiască a ploaie
şi din întuneric să-mi şopteşti
dormi!

***

sub paşi pământul umed îmi refuză urma
şi nu mai calc să nu-l revolt, dar nici nu zbor
în locul unde m-am oprit e primăvară
pentru statuile ce poartă-n suflet dor.

***

pe băncile grupate
două câte două
pluteşte atâta gol
că numai ploaia plouă

Sunt clipe când, involuntar

ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop

golul din pahar.

Suflet nebun

ce vrei ocean într-un pahar

când îţi aşez oceanul împrejur?!!

Şi nu e linişte-n tăcere

când nerăspunsul ca un val

îmi saltă umerii a mal.

Şi tac.

Dau mâna prinsă şi din vise-o parte

merg însetată,

dar MERG tot mai departe!

Cu cât aud mai mult

cioburi sub tălpă

cu-atât mă adâncesc

în albia secată…

Când nu mai sunt aici

începând să fiu dincolo

trec poduri de iarbă

peste ape de piatră

şi anii se macină

sub a timpului daltă.