n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…
Cozia, 10-11 iulie 2010
Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?
Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.
“A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt
Azi sunt omul care crede că visele se află înăuntrul nostru, demult împlinite. Poate de aceea am îndrăznit să scot un vis la iveală. Îl simțeam. Realitatea îmi arăta cărțile ei în patru culori, eu nu voiam decât povestea din spatele lor. Nu m-am simțit străină de visul meu și nu mi-a fost rușine de el. Visul acesta m-a purtat la 29 de ani pe urmele celor 11-12 ani când proful de sport îmi spunea că-s talentată la o chestie numită atletism. De-atunci am trăit mereu cu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă părinții m-ar fi trimis la liceul sportiv așa cum li se tot spunea. Astăzi știu: multe, dar nu totul.
Poate că ceea ce sunt azi se datorează viselor pe care le port în mine.
Zicea Mike că voi fi alt om după acest maraton. Avea dreptate. Sunt un om care a prins aripi în 41 de ore și 35 de minute și nu pentru că am parcurs 90 km pe cărări de munte ci pentru că am trăit fiecare clipă într-un mod ciudat de firesc. N-a fost nimic nou pentru mine. Trebuia să vină acestă zi, așteptam de (prea) mult timp! Ca-ntotdeauna, toate se întâmplă cu un rost și dacă mă mai întreb uneori încotro răspunsul e mereu același, tot înainte!
Sunt încă foarte emoționată. Am zis că merg la maraton aproape din prima. După ce-am văzut eu pe harta că traseul e de fapt o mulțime de 16 trasee dintre care eu abia am făcut vreo trei, nu m-am lăsat speriată de lungimea SF (care variază de la un track de gps la altul, dar oricum sunt lejer peste 90 de km) ci ispitită de munte și de cărările sale. Sună arogant, dar un maraton de 42 de km de alergare montană mi se pare mai mult adresat prefesioniștilor și celor care se antrenează pentru asta, însă un ultramaraton e pentru oamenii care vor mai mult decât performanță, nu e suficient să alergi, să poți, să vrei. Eu m-am simțit pregătită pentru el nefiind deloc pregătită. Pur și simplu am zis da și am așteptat să vină mai repede ziua concursului.
La 7500, se concurează pe sistem de echipe(masculin, feminin sau mixt), iar eu am participat cu Mike. Alături i-am avut pe Radu și Dani care au concurat la băieți. Joi, după serviciu, toți patru ne îndreptam spre Salvamont Peștera de unde totul avea să înceapă a doua zi la ora feroce 6:00. Echipa noastră de fete, pinguinii, avea și un țel: să termine cu bine traseul maratonului. Normal că un loc pe podium nu strica aritmetica viselor, dar nu era deloc o prioritate. În total eram șase echipe de fete la categoria Elită și eu una nu am subestimat pe nimeni pentru că nu e puțin lucru să te înscrii în această competiție.
Vineri dimineața am ieșit din cort pe la ora 4:45. Frig, rouă, nerăbdare. O noapte dormită prost, chircită în căutarea unui loc drept, căci deși am controlat locul, am reușit să o dau în bară, adică în groapă. Am mai și visat ceva ciudat, Isus intrase în cort, așa cum îl știu din majoritatea icoanelor și stătusem de vorbă mult timp. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar a ieșit îmbrăcat în polarul meu. N-am îndrăznit să strig și să-mi cer polarul înapoi. În vis mă miram că visasem asta. Apoi am aflat că și ceilați avuseseră o noapte puțin cam agitată. Probabil, emoțiile. M-am echipat cu de toate, foarte sârguincios și am așteptat doar momentul startului. Am vrut să îmbrac tricoul roșu-roz, dar mi-am zis că dacă prindem podiumul o să am nevoie de el, așa că l-am pus la păstrare, just in case Și să nu uit, mi-am împletit frumos părul în două cozi.
număr de concurs: 208
poza de grup dis-de-dimineață: Radu, Mike, eu și Dani (autor: Dani)
floare ninsă-n vârf de stâncă mai presus de nori şi stele
cine oare să te-ajungă? numai dorurile mele…
Gândurile.
Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.
Sunt un om norocos, sper să merit toate câte mi se întâmplă şi mai sper ceva: să nu irosesc niciodată nimic din ceea ce azi primesc. Asta v-o doresc şi vouă celor care poate aveţi doar o zi de munte sau dimpotrivă, o viaţă împreună, dar care i-aţi simţit vraja şi mai ales, pe voi înşivă rezonând.
Am lăcrimat de câteva ori pe munte şi de fiecare dată am făcut-o de fericire sau de emoţie. De data aceasta, am cunoscut oameni şi am cunoscut faptele lor, am cunoscut poteci şi comorile lor, am recunoscut în mine dreptul sufletului meu de a fi liber şi de a nu-şi rătăci visele.
Oamenii.
E foarte greu să vorbeşti despre oamenii devotaţi muntelui, de data aceasta neputând să n-o fac, deşi experienţa mea şi cunoştinţele nu-mi dau prea multe drepturi. Vreau doar să spun tuturor că nu-i lucru puţin să-i întâlneşti. E un sentiment rar şi de nepreţuit pe care tot mai rar ai prilejul de a-l mai avea. E trist cum lucrurile ce azi ne uimesc, mâine devin banale. E trist şi uman. Dar tot ce e uman poate fi clintit.
Prezenţa domnului Dinu Mititeanu mi s-a părut hipnotică. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru necunoaşterea mea, pentru norocul meu de a-l vedea şi întâlni, pentru clipa în care-am spus bună ziua. Ar fi merit acel românesc şi pios, sărumâna.
Reîntâlnirea cu Gabi, un om pe care nu-l cunosc de foarte mult timp, dar pe care faptele îl precedă. Nu-mi trebuiesc mai multe, deşi ştiu că multe altele s-au născut din mărinimia sufletului său şi din dragostea ce muntelui i-o poartă. Poate că nu înţelegeţi prea multe, dar tu Gabi da, şi îţi mulţumesc pentru că făcând toate aceste lucruri nu doar ajuţi, ci duci tradiţia mai departe, redai prezentului istoria şi mai ales, ai adus împreună generaţii, ne-ai ajutat să ne cunoaştem unii cu alţii şi să fim martori faptei. Poate că vorbele nu-ţi sunt de prea mare folos, poate că sunt târzii, dar sunt sigură că pe fiecare dintre noi ne-ai învăţat ceva şi asta îţi va aduce adevărata mulţumire.
Fără a fi nevoie să înţelegeţi despre ce e vorba, sunt oameni care vor, care au iniţiativă, care se zbat, care mobilizează alţi oameni, care duc la bun sfârşit lucrul început şi care nu vor glorie din toate acestea. Gabi este un astfel de om şi îl veţi recunoaşte atunci când îl veţi întâlni.
Gelu Stoica este pentru mine un om-simbol de-acum. Din pură genorozitate ne-a condus pe cărări de puţini ştiute până la ea, la prima mea floare de colţ. M-a cuprins o emoţie incredibilă.
Floarea acesta cenuşie, aparent firavă, acoperită de perişorii protectori uşor zgribuliţi, fără să aibă o frumuseţe clasică, fără o culoare care să-ţi răsfeţe ochiul, floarea acesta poartă în ea întreaga esenţa a muntelui. Inertă şi rigidă am simţit-o totuşi atât de vie, ruptă din sânul stâncii fără a sângera, din cortina ceţii şi din mângâierea norilor, din căderea calmă a ploilor şi totuşi ca o veşnică floare de gheaţă de neatins de soarele verii…
Let me walk a while alone among the sacred rocks and stones,
Let me look in vain belief upon the beauty of each leaf…
~~~ Partea I ~~~
Din Băile Siriu prin dreapta barajului se urcă pe un drum cu serpentine pitoreşti până când trebuie să faci un foarte brusc stânga către Cabana Valea Neagră situată la capătul văii Izvorului Negru. Mă rog, cine vrea să ajungă acolo, va nimeri.
se trece peste un pod ca ăsta,
cu tot cu maşină dacă nu vă puteţi dezlipi de ea,
De la pod se merge spre cabană, e imposibil de ratat la cât e de mare – cabana, nu neaparat drumul. Prin dreapta cabanei drumul forestier continuă spre pădure şi tot acolo veţi da de marcajul BR pe care vreo patru ore bune tot va fi de urcat. Sus pe platou un PR vă va duce la destinaţie: Lacul Vulturilor sau… Lacul fară fund.
De reţinut că prin pădure, mai ales în partea de început marcajul e un pic… cam zăpăcit, punctul cheie fiind acest pod, unde trebuie să faceţi stânga deşi un marcaj şi o potecă prin pădure vă sugerează să mergeţi în faţă, iar drumul forestier cheamă mai mult spre dreapta. Veţi regăsi imediat BR şi de-acolo, mereu în sus. Traseul este totuşi foarte bine marcat.
Pentru week-end-ul care tocmai a trecut îmi promisesem să ajung neaparat la munte. Nu conta pentru cât timp, unde şi cum, munte să fie. Pe de alta parte, pretutindeni acasă vedeam lista cu treburi de făcut şi… era lungă. Încă e de-altfel, dar dacă nu urlă după mine pot ignora nişte biete ţipete.
Şi uite aşa am ajuns în Crai, pe o vreme nu tocmai frumoasă, dar cu nerăbdarea de a urca tot mai sus. Am lăsat maşinile la barieră după Plaiul Foii şi am început să urcăm pe Valea Vlăduşca, traseu nemarcat oficial, dar cu o potecuţă accesibilă, destul de marcată. Craiul e plin de trasee nemarcate şi bag seamă că o sa am mult de umblat pe ele ceea ce mă bucură nespus. Ceaţa nu ne-a prea ajutat să ne şi bucurăm de privelişte, dar nu-i priveliştea totul.
Mi-amintesc perfect senzaţia pe care am avut-o la un moment dat când m-am simţit învăluită de un curent de aer rece şi respirându-l adânc, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise. Ştiu, sunt friguroasă de felul meu, dar îmi place să simt într-un mod poate masochist, frigul de pe munte. E altfel decât cel din oraş, iarna.
Despre traseu nu pot spune mare lucru, potecile se deschid de la sine, apar si dispar, există şi un marcaj discret din când în când – cruce verde, indicaţii scrise pe stâncă cu privire la direcţii sau locul unde te afli sau momâi din pietre folositoare orientării pe timp de ceaţă cum a fost şi cazul nostru.
În mare vă pot spune că am urcat pe la Refugiul Crăiţa, că după câteva săritori şi hornuri am ajuns în Brâul de Mijloc (potecă ce traversează în lung, paralel cu creasta, de la Marele Grohotiş până la Brâul Ciorânga Mare) şi urmându-l am intersectat poteca ce coboară spre Canionul Anghelide, am dat peste Grota La Ulcior şi ajunşi în punctul numit Termopile, am făcut stânga şi am coborât pe Muchia Coţofenei în Plaiul Foii.
Au semnat condica: Andrei, Claudia, Mike, Radu şi Florin.
Traseul a fost foarte interesant, sălbatic, presărat cu săritori şi hornuri, exact cum îmi place mie, să şi merg să mă şi agăţ de câte ceva. Dacă nu mergi cu cineva care ştie e ceva mai greu cu orientarea, sunt şi poteci ale caprelor negre ce te pot induce în eroare, dar pe o vreme bună cu mult mai multă vizibilitate, hartă, busolă, documentare în prealabil, locurile merită orice rătăcire
Bineînţeles că am făcut şi câteva poze – nu multe din pricina umezelii şi a ceţii, dar şi ele fac parte din ceea ce înseamnă munte, iar cele 7 ore de sâmbătă au fost ca o desfătare şi în acelaşi timp ca un antrenament pentru turele ce vor urma.
podeţ pe Vlăduşca,
floare de ochiul-boului,
un horn interesant – de departe ai impresia că piatra încastrată formează o surplombă de toată frumuseţea,
Acest jurnal reflectă o experienţă personală de începător în ale escaladei şi alpinismului, informaţiile conţinute fiind nerecomandate în vederea unei eventuale documentări. Pentru aceasta adresaţi-vă site-urilor specializate. Voi enumera câteva adrese utile: Marian Anghel sau articolele carpati.org despre Alpinism si Escalada.
Încă de la bun început ţin să adaug că e foarte posibil să folosesc greşit termeni sau să spun chestii care nu se fac, aşa că orice comentariu sau observaţie în acest sens sunt mai mult decât constructive.
A început cu o dimineaţă frumoasă şi cu două eclere demenţiale înfulecate cu poftă în centrul comunei Greci (dacă treceţi pe-acolo nu rataţi Cofetăria Angelo, apare şi pe harta ca atracţie turistică ). Până în Şaua Ţuţuiatu am urcat preţ de-o oră cu un mic popas la izvorul amenajat de AMC anul trecut. Deşi muntele s-ar zice că e mic, urcuşul nu-i unul de neglijat, dar în plus Măcinul compensează mult la capitolul peisaj, exotic îi zic eu, după ce am admirat pe vremuri ceva munţi prin ţări mai calde precum Tunisia sau Spania.
culmile bătrâne, domoale, măcinate ale Măcinului…
Ajungem noi în şa, montăm corturile, ne echipăm pentru marele moment şi plecăm spre cariera unde începea atelierul. Prima oprire: Peretele “Memorial”. Acolo, granitul făcea feţe-feţe la noi, unele mai spălate ca altele şi în timp ce Marian ne prezenta echipamentul, folosirea lui, pot să jur că inimile noastre se făceau când de purice, când de elefant căci teama mestecă în entuziasm ca un făcăleţ în tuciul de mămăligă în astfel de momente…
în carieră, faţă în faţă cu peretele “Memorial” şi traseele lui. Marian ne explică o grămada de lucruri pe cât de utile pe atât de interesante,
Cum să nu se mişte ceva în tine când auzi ca viaţa ta depinde de echipamentul pe cât de performant pe atât de fragil?!? Factori precum expunerea îndelungată la soare, îmbibarea cu tot felul de soluţii chimice sau chiar cu nisip fin, folosirea neadecvată, trecerea inevitabilă a timpului şi multe altele pot scoate oricând din uz echipamentul, orice distrugere parţială fiind de cele mai multe ori una totală. Treabă foarte serioasă căţăratul ăsta!
După ce ne-am lămurit cum să ne punem hamul, casca, am clasificat dispozitivele de filare, corzile, semicorzile, am trecut la treabă. Andrei a urcat cap de coardă pe traseul de escaladă numit Banana, unul dintre cele mai accesibile. Pe manşa montata s-au mai putut urca în acelaşi loc traseele Tropicana şi nemarcatul Smochine. Traseele de acest tip se numesc echipate, cu ancore fixe.
Andrei, cap de coardă în primul traseu “Banana”, tocmai montase un express într-o ancoră şi urma să treacă coarda prin carabiniera rămasă liberă,
noi încercam să fim cât mai atenţi la mişcările lui Andrei (nu era uşor că, cel puţin pe mine, mă durea gâtul cam tare de la greutatea căştii), Marian ne explica tehnica, Mike fila,
ajuns în top, Andrei se asigură mai întâi pe sine, apoi asigură coarda. Urmam noi…
Capul de coardă urcă şi la fiecare ancoră întâlnită montează asigurările, o buclă express de obicei. Bucla express sau anou(nu ştiu dacă aşa se scrie…) sau bucla echipată e o buclă scurtă cu două carabiniere la capete. Una dintre carabiniere se prinde de ancoră, iar prin cealaltă urmează să treacă coarda. E mai mult decât indicat ca cele două carabiniere, sunt şi diferite ca formă de-altfel, să fie montate în acelaşi fel de fiecare dată, deoarece ancorele pot produce zgârieturi care la o ipotetică frecare cu coarda ar putea-o afecta pe acesta din urmă.
Ajuns în top, capul de coardă montează regruparea, pe cât posibil la două ancore sau pitoane apoi coboară în rapel sau e filat de secund, strânge asigurările şi gata manşa!(manşa = coarda rămasă întinsă pe traseu, prinsă în top). Pe rând ne-am apropiat, ne-am legat în coardă cu un nod numit nodul opt prin urmărire, trecând mai întâi coarda prin cele două bucle ale hamului, prin care trece de-altfel si bucla principală. După nod urmează încălţarea, iar aici depinde de espadrilele fiecăruia. Dacă te strâng, şi astea chiar strâng c-aşa trebuie să şi facă, atunci nu te grăbeşti să te încalţi, dar te grăbeşti să faci traseul. Ce e fain la espadrilele astea e că deşi îţi simţi degetele ca dracu sau nu le mai simţi deloc, unde pui piciorul ăla chinuit acolo îţi stă, pe o priză de un centimetru sau chiar deloc!
Ovidiu filat de Gabi a montat manşa pe traseul Ionuţ, iar Marian împreună cu Andrei pe post de secund, au montat o altă manşă pe traseul Memorial. Dacă până în acest moment a fost mai mult teorie, s-a trecut cu adevărat la practică. Am trecut şi noi la filat, supravegheaţi bineînţeles, şi până spre seară fiecare a avut parte de momentele lui intime cu stânca. Eu am urcat Banana, Smochine, Tropicana – de două ori (cu ceva ajutor şi mai ales încurajare pentru care îi mulţumesc lui Mike), Ionuţ, Burţi şi-am mai încercat una-alta.
pe traseul Memorial, Marian a urcat cap de coardă, Andrei secund. Încă mai aveam timp de poze…
Andrei Done în lupta cu fisura Memorialului din care a ieşit învingător,
Florin, foarte talentat, foarte ambiţios,
Monica coborând de pe traseul Ionuţ,
Florin în traseul Cioc. Dupa câteva încercări ale noastre, Marian ne-a arătat tehnica pentru pasul cheie al traseului. Florin, din câte se vede, a priceput-o… trebe să pui călcâiul
Timpul a trecut repede printre chinuieli, julituri, mici victorii, încurajări de partea unora şi strădanii de parte altora şi cum soarele a dat semne de coborâre, am început să strângem echipamentul şi am plecat spre corturi. Ordinea de seară: cină şi continuarea atelierului cu teorie şi prezentare de echipament.
Andrei a pus-o pe Micuţa la treabă când apusul ne-a răsfăţat cu o lumină caldă: Măcinul trebuie văzut în mai!
pădurea! ah, pădurea!
Andrei surprinde încă o taină a soarelui… şi nu singura
Marian ne-a oferit încă o seară plină de informaţii, completate de vizualizarea sau chiar pipăirea a tot felul de dispozitive. Ca fost profesor trebuie să vă spun că recunosc uşor şi apreciez mult talentul pedagogic, iar Marian e un om înzestrat din acest punct de vedere. Dacă ar fi mai mulţi oameni ca el, s-ar face multe lucruri frumoase în ţara asta, şi numai frumoase, ci bine făcute. Ştie o grămadă de lucruri pe lângă detaliile tehnice şi le împărtăşeşte cu o generozitate rar întâlnită. Întrebări să fie şi nu numai.
Ca un rezumat, după ce ne-au fost împărţite materiale printate pe care să le studiem mai pe îndelete acasă pe post de fixare de cunoştiţe, am aflat şi-am studiat mai de-aproape asigurările fixe: pitoane, ancore, asigurările mobile: nuci, friend-uri, anouri de diferite forme şi mărimi şi multe altele. Orice întrebare a fost binevenită, Marian avea răspunsuri pentru fiecare, păcat ca noi eram tare obosiţi şi pe la 11.30 s-a dat stingerea. Nu pentru toţi, dar eu m-am dus frumuşel la culcare. Nu de alta, dar programasem o trezire la 7 şi o alergare în zori alături de Mike.
Greu de crezut pentru un mare amator de somn ca mine, dar la 7 au sărit sus, nu prea sus că nu mă lăsa înălţimea cortului, iar alergarea a fost perfectă. Pădurea era încă sub rouă, cufundată în lanuri de iarbă înaltă şi floricele mici albe, drumul forestier şerpuia domol până a început să coboare, am pus pe goană nişte porci mistreţi şi am admirat cu scârbă un melc uriaş negru, fără casă, lungit pe drum, probabil adormise la volan traversând. Frumos a mai fost la vale, greu la deal, mai ales că bocancii începuseră să-mi cadă greu, dar satisfacţii fără muncă nu se poate!
A doua zi a început bine, am strâns corturile şi-am plecat spre Valea Racova la Peretele Taberei. O fi Măcinul mic, dar dacă nu stai bine cu orientarea ai şanse mari să te rătăceşti pe-acolo, mai ales în zona de pădure. Multe drumuri forestiere, marcaje turistice vechi şi noi care apar din neant şi dispar când nu te-aştepţi, poteci şi potecuţe în toate direcţiile şi chiar dacă ai impresia că ai înţeles cum stă treaba până data viitoare vei uita sigur.
încolonaţi,
de pe vârful Călcata, vedere spre comuna Greci şi nu numai,
Peretele Taberei, bine ascuns de pădure, e un perete cu multe surplombe, mai ales în zona de start şi unde ne aştepta o altfel de provocare. Granitul din prima zi era ars de soare şi spălat de ploi, acesta era umed şi răcoros. Marian a urcat cap de coardă şi-a întins manşe pe Fete şi pe Bile, aceasta din urmă servind şi pentru Păianjen.
Am reuşit să urc Fete, începutul părându-mi mai greu decât pasul cheie sau finalul. Greu cu surplombele astea, mai ales dacă nu ai tehnică şi mizezi doar pe forţă, însă nădăjduiesc să fie mai uşor data viitoare. După ce-am trecut de surplomba de început, ajutată de încurajările colegilor şi ameninţată cu o furculiţă (la propriu, chiar era una pe-acolo), a urmat o porţiune de traversare, în care am simţit că tot corpul se lungeşte peste măsură şi toate acestea într-un echilibru, pe care l-aş numi modest, perfect. E incredibil cum mă simţeam acolo sus, răstignită între un călcâi drept bine înclinat, un vârf de picior stâng chinuit de espadrilă întins după ciocul ăla de stâncă ca după Nirvana, cu mâinile întinse mai mult a echilibru decât după vreo priză! Am reuşit să fac pasul şi să mă simt ciudat de împlinită, motiv pentru care am ţinut să gândesc cu voce tare că în astfel de momente nu înţeleg de ce am mai avea nevoie de bărbaţi…
pe drumul cel bun, păcat ca prizele bune sunt mai rar la îndemâna mâinilor scurte,
urma traversarea, iar din unghiul meu perspectiva nu-mi prea părea nicicum, eram prea ocupată să mă încrunt…
aluuungirea… în momentul în care m-am apropiat cu stângul de priza vizată, am eliberat mâna dreaptă urmând ca mâna stângă să improvizeze ceva… şi-a reuşit (fotograf Florin M.)
A mai existat un moment cheie sus la ieşirea spre top, când eu eram undeva în stânga, coarda mă trăgea mult în dreapta, stânca avea nişte prize cam înşelătoare şi tendinţa era de-a te arunca, iar rezultatul ar fi fost o căzătură în coardă cu ceva cam mult balans şi lovirea inevitabilă de perete. Florin, cel care mă fila, m-a încurajat zdravăn şi am ajuns în top cu toată epuizarea pe care pereţii verticali sau uşor surplombaţi sunt în stare să te catadicsească.
Între timp, Marian şi Andrei şi-au luat câte doi secunzi şi-au plecat să se caţere pe trasee de alpinism, ceva mai lungi de două lungimi de coardă, folosind de data acesta asigurări mobile. Cum urma să-mi vină rândul iar braţele mele tremurau bine după Fete, am hotârât să iau o pauză, deşi m-a tentat foarte mult să încerc traseele rămase Bile şi Păianjen. Am plecat să fac poze şi să mă plimb solitar printre pietre…
Andrei, în regruparea din prima lungime a traseului Raza Soarelui din peretele Diagonal, aşteptându-şi secunzii,
N-a mai durat mult până când mult aşteptatul moment a sosit. De data aceasta eu şi Emil eram secunzii lui Andrei, Marian urcând cu Florin şi Gabi. Acum am priceput care-i treaba şi cu traseul. Practic, se pornea de undeva de la bază pe Raza Soarelui. Andrei s-a legat în coardă pe la jumătatea ei, urca primul şi punea asigurările mobile când pe o coarda, când pe cealaltă, asigurările fiind nuci, friend-uri sau anouri de diferite lungimi în funcţie de ce găsea pe traseu: fisuri, copăcei sau pietre încastrate în fisuri. Fiecare dintre secunzi era legat de coardă şi în acelaşi timp îl filam pe Andrei. A fost un pic amuzant şi mai mult dilematic momentul când s-a terminat coarda, iar eu şi Emil eram prinşi de ea încrucişaţi, ceva de genul: Emil fila coarda prinsă de hamul meu, eu filam coarda prinsă de hamul lui. Ne-am desfăcut repede nodurile şi ne-am legat corespunzător. În tot acest timp comunicam cu Andrei, prin semnale dinainte stabilite. Am primit semnalul că a montat regruparea şi pot începe a urca şi-am început. Prima lungime de coardă am ales s-o urc în bocanci ca să văd cum stă treaba cu prizele de picior şi n-a fost tocmai rău. Aveam misiunea de a strânge asigurările montate pe coarda mea şi totodată să observ cum au fost făcute.
Am ajuns în regrupare, o brână accesibilă, de unde, după ce a sosit şi Emil am continuat cu a doua lungime a traseului numită Hornul Prieteniei. Şi-aici s-a repetat povestea cu încrucişatul corzii doar că n-ar fi fost atât de inedită dacă n-ar fi apărut şi alte complicaţii: această lungime are cam 27m, iar coarda are 50m, dată pe din două înseamnă 25m, deci… noi trebuia să urcăm deja în traseu vreo 2m, filându-l pe Andrei încă dinainte ca el să ajungă sus în regrupare…
Situaţia arăta aşa: eu şi Emil legaţi strâns şi corzile încrucişate, secunzii lui Marian, Florin şi Gabi trebuiau şi ei să urce vreo 2m pe traseul lor care era comun cu al nostru cam jumătate, toţi patru ne-am cocoţat şi ne ţineam care de ce putea presupunându-se că ne filăm totuşi capii de coardă, eu trebuia să mă schimb din bocanci în espadrile, lucru care s-a şi întâmplat de-altfel cu ajutorul întregii echipe. Noroc că a venit Monica şi-a imortalizat momentul. Alt mare noroc e că deşi comicul situaţiei era mai mult decât firesc, am reuşit să mă abţin să nu râd mai ales că mă apucaseră şi nişte nevoi mai speciale. Oricum, mi-am declarat lege interioară că nu mai plec pe traseu fără să mă asigur din toate punctele de vedere.
momentul zero: Emil, eu încălţându-mă, Gabi şi Florin urcat mai sus că avea ceva mai puţină coardă decât noi; Andrei e undeva sus de tot, ne tot dădea semnale, dar nu îl auzea nimeni…(fotograf Monica)
Am pornit pe traseu şi am avut ocazia să cunosc un horn. La prima vedere pare foarte accesibil, prize multe, loc să te înghesui, să te propteşti, dar nu e chiar aşa. Am făcut bine că mi-am pus espadrilele căci nu prea era de bocanci. Am văzut eu cum e să ieşi din surplombă, nu ştiu dacă aşa trebuia să fac, dar eram singură acolo sub un bolovan şi trebuia să ies de sub el cumva şi l-am abordat direct. Am cam pierdut ceva timp, dar când am reapărut pe traseu, l-am auzit pe Andrei încurajându-mă. Nu de alta, dar veneau nori negri şi nu-şi dorea să-l prindă fulgerele acolo sus. Era de înţeles, aşa că am grăbit pasul, pe cât s-a putut. Finalul traseului e ciudat. Un perete de doi metri, drept ca un de bloc, cu nişte fisuri pe-acolo, dar care nu te-ajutau prea mult, dimpotrivă, erau rotunjite şi lucioase cât să te arunce de pe stâncă şi nu să te ţină ancorate de ea.
il mio grande finale,(fotograf Monica)
Am terminat traseul şi mă simţeam foarte bine. Norii veneau ameninţători, vântul bătea tăricel şi acolo sus îl simţi altfel, aşa că ne-am îndreptat în grabă spre locul taberei. Am strâns repede rucsacii şi înainte să o luăm din loc am făcut o poză de grup, deşi o parte din noi coborâseră deja în Măcin. Am coborât şi noi, norii de ploaie ne-au ocolit până la urmă şi bine au făcut.
prima poză de grup lângă Peretele Taberei,(fotograf Micuţa )
după coborâre ne-am strâns cu toţii şi-am mai făcut o poză; de la stânga la dreapta: Andrei D., Florin M., Claudia, Andrei, Marian, Alex, Gabi, Lucian, Hana, Monica, Florin, Mike şi Emil, lipsesc doi Ovidiu şi Marius (fotograf Ovidiu)
Evident, ne-am oprit la cofetărie şi am dat iama la îngheţată, pizza, prăjituri şi altele. Atelierul a fost unul foarte reuşit din toate punctele de vedere. Nu s-ar fi putut face mai mult de-atât. S-a lucrat încontinuu, Marian, Mike şi Andrei fiind tot timpul lângă noi cu explicaţii teoretice sau aplicaţii practice, iar noi, prin rotaţie am căţarat, am făcut rapel sau am filat.
Personal vorbind, am cunoscut o altă faţă a muntelui, una care mă apropie şi mai mult de el şi în acest moment văd tura perfectă ca fiind una de trekking combinată cu căţărare. De-abia aştept următoarea ieşire pe munte, încep să am atât de multe planuri încât mi-ar trebui un week-end la fiecare două zile.
Spre Bucureşti, ploua, somnul mă chema subtil în braţele lui Andrei, iar imaginea câmpurilor galbene de rapiţă îmi umplea şi ce mai rămăsese gol prin suflet…
Cred că voi rămâne toată viaţa copilul de la ţară rătăcitor prin oraş, care de câte ori poate, fuge în natură şi se bucură de fiecare părticică a ei de parcă în acest fel ar recupera întreg timpul pierdut. Aşa îmi explic setea şi foamea şi dorul pe care le potolesc doar cu bucuria de a mă putea bucura la nesfârşit, cu o energie ce nu mă mai miră, ce mi se pare nefirească uneori pentru un om mare, şi care-mi aminteşte că fie munte, fie copac sau doar un fir de iarbă, universul se poate deschide de oriunde şi nu e o cutie a Pandorei…
Ce voiam să spun e că deşi atelierul de alpinism mi-a solicitat atenţia şi efortul, mi-am găsit timp de a mă pierde în lumea mea tăcută, de-a aştepta să nu se întâmple nimic, ci poate doar s-aud iarba crescând…
*
nu vreau câmpuri de maci
şi valuri de petale
mi-ajunge o luntre
între maluri egale…
*
tulpini între lumi,
rouă şi soare,
sub genunchi pământul
n-are gânduri amare…
*
uimirea se împarte în două:
firea veche
şi culoarea nouă…
*
nu ochiul poartă taina, ci arcuirea perfectă a pleoapei sale…
când visătorul înfloreşte-un mai din fiecare floare
*
ştiidu-i roadele, adaugi plăcerii şi mai multă aşteptare
* (aici trebuie să spun o poveste) ani de-a rândul m-am jucat în luncă
de-a săbiile din frunze lungi şi verzi,
dar într-un mai din ele irişi galbeni
au înflorit. Şi săbiile s-au făcut gărzi.
* un parfum necunoscut e ca un poem citit doar o data: nu-l poţi uita, dar nici nu-l mai poţi reda…
* de-aş fi câmp, m-aş aurii
sub vântul ce m-ar undui…
* rădăcinile macină secunde în granitul bătrân
şi peste mii de ani, lanurile vor urca muntele…
* ne miră câteodată sălbatice culori,
deşi n-am terminat de desluşit verdele…
* împreună: vechiul şi noul,
* zambiti, va rog!
(specii de gheţişoare, pe care cei mai mulţi le ştiu din cimitire)
* mirajul…
* covorul…
* atât de mică pentr-o dorinţă mare:
nu mă uita…
* gheţişoarele n-au nevoie de stilist,
ci doar de stâncă…
) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
)
