Cuvant inainte

Cum maine particip la Ateliere pentru incepatori – Alpinism de iarna – Asociatia Montana Carpati, adica un prim curs pentru domnia-mea, sunt datoare cu acest post la care tot scriu de o vreme incoace. E un fel de manifest naiv al mersului pe munte si a carui valoare e mai mult personala decat universal valabila (asta daca o sa se simta careva lezat de spusele mele, uneori fara perdea). Tin sa-l public pentru ca este o etapa care pentru mine se va incheia azi, ca o ultima zi de gradinita inaintea primei zi de scoala.

Merg pe munte din mai 2009 si pana acum am doar 15 ture la activ. Am inceput fara nici un fel de echipament, fara sa am habar de prea multe, am ajuns sa am cam 80% din echipamentul necesar si sa-mi formez un fel de set de reguli intern, bazat mai mult pe experienta si observatie decat pe studiu. Am traversat un rand de anotimpuri si am fost in ture diferite ca organizare si structura, iar acesta din urma este un aspect pe care eu il consider cel mai important de pana acum.

Concret

I. Prima tura: un grup foarte mare pe Valea Rea din Baiului (intr-o excursie fotografica) din care ne-am hotarat vreo sapte sa facem un traseu. Cineva din tura a avut ceva probleme cu deplasarea, altcineva cu nerabdarea si de-aici,

Nu te aventura in ture daca nu-ti cunosti potentialul, iar daca stii cat poti, alegeti ture pe masura puterilor. Trebuie sa stii in ce te bagi, asa ca informeaza-te din timp. Nu fii o povara pentru tine sau pentru ceilalti. Nu e destul sa vrei sa ajungi acolo sus, trebuie sa mai si poti. Daca iti doresti destul de mult, te vei antrena, te vei autodisciplina si in ziua potrivita, vei fi pregatit.

Pentru cei care sunt nemultumiti de colegii de tura, nu exista sfaturi general valabile, ci doar calm, tact, putina psihologie, dar mai ales gasirea unei solutii de grup si comunicare, pe cat se poate, eficienta. Din moment ce ai pornit la drum impreuna, ar fi bine sa finalizezi in aceeasi formula.

II. A doua tura: Tura propusa de mine, cu dormit la cort, pentru doi oameni, ambii fara experienta.  M-am folosit de harti si informatii de pe net ca sa schitez traseul. Toate au mers conform planului mai putin doua chestii: primul – am pierdut traseul la un moment dat si l-am regasit datorita hartii si ghidarii dupa curbele de nivel si al doilea – am preluat rucsacul celuilalt, mult mai greu si nereglat corespunzator pentru spatele meu, iar consecintele au fost probleme serioase la ambii genunchi. Asadar,

Indiferent de dimensiunea turei, de cine e organizatorul, nu pleca la drum fara harta si fara consultarea in prealabil a traseului. Nu conteaza ca stiu ceilalti, e important sa stii TU in fiecare moment unde te afli. Sunt trasee slab marcate sau conditii meteo ce te pot dezorienta. Sa te intorci din drum cand inaintarea pune probleme  este  o decizie matura si responsabila.

Intr-o tura oamenii trebuie sa formeze o echipa. E important ca problemele sa se stie din timp, dinainte de plecarea in tura sau imediat atunci cand apar, pentru a se lua masuri la timp. Mai tarziu pot fi afectati mai multi membri decat era cazul. Din momentul in care ai plecat impreuna la drum, nu exista notiunea de abandon sau de decizii personale.

III.  Prima tura in Piatra Craiului. Doua trasee foarte frumoase, cel de-a doua zi fiind cel mai lung facut pana atunci, 10 ore de mers incontinuu. Am urcat si coborat pe traseul numit “La Lanturi”, n-au existat incidente, dimpotriva totul a decurs à la carte.

Tura incepe cu mult inainte de-a te apropia de munte. Pregatirea dinaintea turei este foarte importanta: traseu si variante in caz de retragere, harta, rucsac – echilibrat, reglat, continand lucruri utile, adaptat specificului turei si persoanei ce urmeaza sa-l care, starea vremii, conditie fizica pe masura dificultatii traseului, cunoasterea colegilor de tura (experienta montana) si altele.

IV. Tura in Bucegi organizata de mine in colaborare cu Monica. 8 oameni dintre care majoritatea fara experienta. Desi mi s-a propus sa intarziem orarul pentru a vedea numite obiective cu riscul de a modifica programul, nu am facut-o. Traseul lung, experienta insuficienta a majoritatii, echipamentul inadecvat si evaluarea starii generale a participantilor au fost motive mai mult decat suficiente de a-mi respecta planul initial. E mult mai simplu sa-ti doresti.

Organizatorul e responsabil in mare masura pentru cei din tura si nu numai:  alegerea traseului, stabilirea unui program / orar, verificarea echipamentului fiecarui membru al turei, informarea continua a celorlalti, coordonare, luarea deciziilor se face in grup, cu participarea tuturor astfel incat fiecare sa stie de ce un anumit punct din traseu va fi sau nu atins, stabilirea unui ritm de mers astfel incat distanta dintre primul si ultimul sa se mentina cat mai mica si constanta, observarea evolutiei fiecarui participant in felul acesta evitandu-se din timp aparitia unor probleme. Presiunile pe care le pune grupul in unele momente trebuiesc gestionate cu mult calm si tact.

V. Varful Omu si alte aventuri – toate intr-o zi. O numesc asa pentru ca in acesta tura eu si Monica am avut din plin parte de ele. Nu e o tura pe care s-o recomand, insa e genul de tura din care inveti foarte multe despre propriile limite, stapanirea de sine, rezistenta fizica si psihica, puterea de concentrare etc.

Cand decizi sa pleci intr-o tura desi vremea se anunta capricioasa, pregatirile se fac cu si mai multa atentie si nu doar fizic ci si psihic. Muntele nu e doar pentru ture insorite si e util sa-ti dezvolti un anumit antrenament si pentru astfel de momente. E foarte important ca partenerii de tura sa fie oameni pe care sa-i cunosti bine si in care sa ai incredere. Uneori sincronizarea, stapanirea de sine, conditia fizica, vointa si mai ales “munca in echipa” sunt totul.

VI. Plimbarica pana la Curmatura din seria “la trei dimineata un prieten propune: hai pe munte” .

Chiar daca creasta muntelui iti face ademenitor cu ochiul, trebuie sa stii cand sa spui “nu” si sa te opresti la timp. Cele mai multe greseli se fac pe fond de oboseala cand puterea de concentrare scade foarte mult si trebuie luat in calcul nu numai dusul ci si intorsul. Ambitia e utila pe munte, dar trebuie sa stii si cand anume.

VII. Prima tura cu carpati.org, destul de numeroasa si in care am avut… organizator. Cand mi s-a spus de catre organizator (~ Razvan) ca “nu am voie”, am ascultat. Mi s-a parut un moment foarte important sa-mi stapanesc ambitia si elanul de-a le incerca pe toate. Cateodata se cere rabdare, respect, cumpatare. Mai tarziu am urcat pe varf, fara nici un fel de probleme, dar mi-am dovedit mie pana la urma ca pot intelege si pot respecta o decizie de grup. Acest lucru mi se pare si acum mai important decat urcusul pe Varful Scara, pe “scurtatura”.

Inscrierea si participarea in tura cuiva presupune un anume comportament, neexistand un transfer de responsabilitate cum gresit se intelege cateodata. Faptul ca exista un “lider” nu te absolva de nimic: trebuie sa citesti cu atentie descrierea turei, sa indeplinesti conditiile de participare, sa-l informezi pe organizator asupra tuturor problemelor pe care le ai sau care pot aparea pe parcurs, sa ceri sfaturi acolo unde e necesar legat de pregatirea turei, sa nu iei decizii personale pe care sa nu le comunici si celorlalti, sa urmaresti traseul si sa stii in orice moment unde te afli chiar daca mergi incolonat, sa nu parasesti grupul si bineinteles, multe altele.

VIII. Tura solitara in Ciucas, din seria “la momentul potrivit, doar omul potrivit”. E tura in care am vazut cine sunt cu adevarat pe munte, mi-am cantarit ambitia, fortele, entuziasmul, stapanirea de sine, am luat decizii in momente critice si am ajuns cu bine acasa.

Dupa mine,tura solitara e tura perfecta, atata timp cat desi mergi singur pe munte nu e o tura a singuratatii, ci una facuta in cel mai natural mod cu putinta, venita ca o intalnire fireasca a ta cu Muntele, si nu din impulsuri exterioare, din mandrie sau ambitie, din dorinta de a demonstra ceva sau doar pentru ca “nu ai cu cine”.

Pregatirile pentru o tura solitara sunt mult mai elaborioase ca in alte situatii. Pe langa cele obisnuite, am informat mai multa lume asupra traseelor pe care mi le propusesem trimitandu-le cu cateva zile inainte harta marcata pe email, am urmat traseele intocmai astfel incat orice accident posibil sa nu ma gaseasca in-afara traseului, am ales numai trasee marcate, am informat la cabana asupra planurilor mele, aveam la indemana telefonul si numarul de la salvamont si mai mult decat atat am facut tura cand m-am simtit pregatita pentru ea, nu atat fizic, cat psihic.

Daca ai facut o tura solitara nu inseamna nimic in plus fata de ceea ce-a fost in momentul acela. Fiecare tura e unica in felul ei, depinde de factori interni si externi totodata si oricata experienta credem noi ca ne e suficienta, tot mai e loc de ceva… neasteptat.

IX. Prima mea tura de iarna, carpati.org. O tura foarte frumoasa, o mare de nori superba vazuta de pe Varful cu Dor si o tura din care am invatat multe de la Razvan.

Indiferent de specificul turei e important sa nu uiti ca esti un Om pe un Munte, sa observi lucrurile din jurul tau si sa te bucuri de ele, sa ajungi sa le meriti, sa nu treci indiferent pe langa ceva ce poti repara / schimba in bine in folosul tau sau al celor vor veni dupa tine si in special in folosul naturii si al frumusetilor sale de care vrei sa ai parte si care ar fi ideal sa ramana nealterate.

X. Tura foto din Ciucas. Aici voi vorbi despre alte aspecte, cele tehnice nefiind cele mai importante, iar ceea ce voi spune nu se leaga direct de aceasta tura.

Muntele nu e leac singuratatii, turele nu trebuie sa aiba au caracter pur de socializare. Tendinta exista si de cele mai multe ori, rutina face ca ea sa devina mai importanta decat muntele in sine. Dovada cea mai elocventa este “barfa” si cuvantul acesta urat spune tot. Cate o pauza de munte, din cand in cand este benefica pentru ati reevalua “dorul”, reamintind ca pentru asta au fost inventate mall-urile si parcurile de aventura…

XI. Tura in Ceahlau organizata de Mihai(carpati.org). Un grup numeros, o atmosfera placuta, niste rasarituri memorabile si un somn linistit de 12 ore intr-o camera de 17 paturi spre ciuda celor care s-au straduit sa faca zgomot.

Sa-ti placa muntele inseamna sa-ti placa inaltimile, verticalul, dar suntem oare verticali? Ne cere cineva sa fim? veti intreba poate. E conditionat mersul pe munte de caracterul omului? In viziunea mea da. Oamenii sunt oameni si cu cat o tura e mai numeroasa cu atat devine mai importanta distractia decat muntele. Sunt egoista, stiu, dar prefer turele in cerc restrans, mai ales cele care solicita un pic mai multa atentie ca de obicei.

XII. Din nou in Crai. Cea mai tehnica tura a mea de pana acum. Un pic de zapada, gheata, grohotis, creasta, noapte si inca alte ingrediente.

Atentia si stapanirea de sine sunt niste calitati ce trebuiesc cultivate daca lipsesc si care pot suplini cu brio lipsa experientei. Orice inceput e plin de entuziasm si de nerabdarea de-a le face pe toate, iar un traseu cu un anumit grad de dificultate te poate pune in situatia de a te bucura mai mult decat de a realiza cu adevarat experienta prin care treci. E foarte important sa gasesti un echilibru intre starile emotionale, impulsuri si ratiune. Multe dintre regulile mersului pe munte pot fi aflate de la sine prin observarea si analiza continua a propriilor experiente.

Nu e greu sa-ti dai seama ca daca vrei sa faci o fotografie in timp ce mergi pe creasta de nici un metru latime ar fi bine sa te opresti, sa scoti aparatul, sa faci poza, sa bagi aparatul in husa si abia apoi sa continui drumul. Acelasi lucru este valabil pentru folosirea telefoanelor mobile (aici recunosc ca sunt experta in prostii) sau orice alte activitati care pot crea momentul de neatentie premergator unui accident.

XIII. Inceput de an in Fagaras. Primul meu revelion pe munte si niste vise marete legate de creasta Fagarasului. N-a fost sa fie, dar am mai invatat ceva.

Daca conditiile meteo spun “nu”, poti incerca un “da”, insa trebuiesc luati in calcul multi alti factori. Sa te intorci din drum cand te simti foarte aproape de obiectivul vizat e la fel de important cu a continua drumul. Nu e suficient  doar sa ne ducem ci sa ne si intoarcem. Asculta sfaturilor celor cu mai multa experienta, invata de la ei, dar nu fa neaparat ca ei. Daca altcineva a pasit deja nu inseamna ca tu poti pasi fara grija pe aceleasi urme.

XIV. Pe nemarcat in Cozia. O tura atat de frumoasa, o dovada ca oricand poate exista ceva mai impresionat decat cel mai cel lucru pe care l-ai vazut pana acum.

Problemele pot aparea din senin chiar si celor mai antrenati dintre noi. O problema netratata la timp duce la aparitia altor probleme. Nu exista “las-o ca merge asa”. Un efort distribuit in mod gresit, un rucsac nereglat corespunzator, o durere ignorata pe o perioada de timp pot creea neplaceri mai tarziu. Colegii de tura trebuiesc anuntati din vreme si nu in momentul in care inaintarea este impiedicata sau mult ingreunata. Pentru asta ambitia si mandria trebuiesc lasate frumusel, deoparte (ca sa ajung la concluzia asta n-a trebuit s-o dau prea rau in bara, ci doar sa vad cum un calcai vulnerabil, da nastere unui picior vulnerabil, iar tura se termina cand ai ajuns cu bine la adapost si nu cand te crezi “aproape”).

XV. Intalnirea de iarna a carpati.org.

Cand vremea de pe net nu se potriveste cu cea de la fata locului e sanatos sa reevaluezi situatia chiar daca e frustrant sa te intorci din drum sau sa ramai la adapostul cabanei. Nu sunt omul care sa cedeze unui viscol mic sau unei ploi incapatanate, dar daca la acestea se mai adauga si risc de avalansa crescut, nu simt nevoia sa vad neaparat si cu ochii mei. Cu cat imi creste experienta “montana”, cu cat pot mai mult cu atat invat sa-mi spun “nu”, sa accept regulile muntelui, sa ma supun lor si sa incerc atunci cand e de incercat. Mai sunt foarte multe de invatat, dar de-abia aici incepe sa se faca dinstinctia fata de un pantofar si apropo de asta, nici bocancii si nici echipamentul nu ne salveaza de acest “titlu”, ci altceva.

Epilog

Mai vorbim dupa ce ma intorc de la curs.

P.S.

Nu sunt dintre aceea care sunt dispusi sa riste prea des, dar obisnuiesc sa risc. De cele mai multe ori cand o fac, reusesc sa-mi mobilizez toate resursele fizice, psihice, rationale. Stiu ca exista limite,  pe unele mi le cunosc, pe altele incerc sa le cunosc. Inteleg un “NU” mai bine decat un “DA”, tocmai de aceea incercarile mele continua cu un singur pret: cunoasterea. A risca nu e o deviza, e un moment de luciditate si decizie pe care fiecare dintre noi ar trebui sa si-l asume doar pentru el insusi. Pe munte, varful ia deseori forma mirajului si deseori se uita ca VARFUL nu e doar un reper al ALTITUDINII ci si al ATITUDINII.

Minte sanatoasa pe carari sanatoase!

Cand ploua si e ceata in oras, cand viscoleste, cand ninge, cand cerul se lasa greu peste toate de parca ar vrea sa le ingroape in tacere si neculoare, dorul de munte isi aduce mai mult decat umbra asupra-mi.

Cum in ultimele saptamani codurile meteo galbeno-portocalii, riscurile ridicate de avalansa, dar si altele lumesti m-au tinut departe de munte, am ajuns sa ma uit cu nostalgie la fotografii, sa rasfoiesc jurnale si sa incerc sa nu ma gandesc prea mult la primul week-end liber…

Dar azi s-a intamplat ceva. Mergand prin ploaie, lasand stropii mici si reci sa-mi atinga parul, fata, am simtit pentru o clipa ca sunt in Fagaras. M-a cuprins o bucurie ciudata si desi m-am reintors cu senzatiile pe pamant stiind ca sunt aici si nu acolo, desi bucuria s-a transformat repede in nostalgie,  ziua mea a devenit cu totul alta.

Bineinteles ca ajunsa la caldurica am inceput sa analizez si sa ma intreb. De ce tocmai Fagaras? E oarecum simplu: de fiecare data cand am fost acolo vremea nu s-a sinchisit sa ma primeasca in hainele ei bune – mai ales ultima data – si cred ca undeva in subconstientul meu jurnalul ramas restanta isi cere si el drepturile.

Ca sa-mi mai treaca din dor si nu numai, ma las purtata de amintiri si ma vad in ziua de vineri, 29 ianuarie 2010,  inca la birou, stresata, obosita si cu un singur chef – de-a ma ascunde sub o perna. Intalnirea de iarna a carpati.org nu intrase in planurile mele pentru ca ratasem rezervarea la Cabana Sambata, iar pentru cort era putin cam frig, dar pana la urma, cu o zi inainte, a aparut si sansa. Muntele, in special Fagarasul, zapada, reintalnirea cu prietenii, cabana, ma asteptau toate si orasul n-a avut si nici nu va avea vreodata o contraoferta pe masura.

Cand imi fac rucsacul pentru munte am o anumita stare, un entuziasm, energii ce de-abia asteapta sa se dezlantuie, insa de data aceasta indispozitia intregii zile reusea sa umbreasca o etapa importanta a mersului la munte. Treptat insa grijile s-au dat la o parte si am adormit cu gandul la Fereastra Mare a Sambetei pe care numai in poze o mai vazusem.

Am pornit la drum, am atipit rusinos de cateva ori ca mai apoi sa dorm o ora si sa ma dezmeticesc,  in sfarsit! aproape de Zarnesti. Am revazut frumosul plai al Poienii Marului si-am ales sa urmam un drum mai pe la poalele Fagarasului si nu DN1. Intre strada si munte se intindea o fasie dreapta de campie din care muchiile se ridicau brusc si toate acestea te faceau sa te simti aproape de munte si sa mai atenueze din nerabdare. Era putin soare, dar suficient cat sa vezi crestele desfacandu-se in fasii paralele, una cate una pe masura ce inaintam, strada pustie si cam neumblata era ca un bonus  sau ca o evadare dupa aglomeratia lasata in urma, iar Jimny se descurca de minune prin zapada abia data la o parte de pluguri. Cateodata drumurile pot avea o insemnatate mai mare decat locurile din care pleci si in care vrei sa ajungi.

Fereastra Mare a Sambetei – ca un miraj. In valea de sub ea ne astepta cabana si intalnirea carpatistilor,

Am ajuns in Sambata de Sus, apoi la Manastirea Brancoveanu si cum mai puteam inainta cu masina am urcat pana  la pastravarie unde l-am si parcat pe Jimny si-am pornit la pas spre cabana pe TR. Traseul este lejer, de doua ore si jumatate vara (pe care noi le-am mers si iarna cu tot cu pauze de pozat),  urmand in prima parte un fost drum forestier pe malurile involburatei  Sambata, trecandu-i de-o parte si de alta pe podetele recent amenajate, iar in a doua parte poteca ce n-ar fi pus probleme daca n-ar fi fost pavata cu gheata din cand in cand. Imi placea cum suna: intr-o zi de sambata, pe valea Sambetei, spre Cabana Sambata.

Peisajul era simplu si infricosator totodata: viiturile dislocasera bucati mari de stanca pe care le rostogolise dupa bunul plac, busteni erau cand stivuiti  cu maiestrie umana in gramezi ordonate, cand aruncati ici-colo de parca ar fi fost bete de chibrit, zbaterile raului printre sloiurile mari de gheata facea intreaga vale sa vibreze de-atata vuiet si vaiet, siroaiele inghetasera coborand versantii formand topogane uriase printre copaci, iar dinspre bucatile mari de stanca iti atrageau atentia turturi mari stralucind in soare.

apele Sambetei, reci si nelinistite,

printre sloiuri de gheata, apa curge, pietrele raman… dar numai pana la prima viitura,

poteca fusese batuta intens de cei mai harnici dintre carpatisti,

la marginea padurii, copaci fara padure,

Si cum urcam noi facand planuri si discutand despre una-alta mai ales ca in curand ieseam din padure si se mai anuntau vreo 20 de minute pana la cabana am simtit ca vanticelul care sufla e mai mult decat briza Sambetei. Cu fiecare pas ceva se schimba si nu neaparat in bine. Am inchis fermoare, am strans sireturi, ne-am pus cagulele, glugile, manusile si inaintarea a devenit din ce in ce mai greoaie. Pasii celor dinaintea noastra disparusera deja acoperiti de zapada viscolita, nisoarea marunta si inghetata te plesnea obraznic peste fata, peticele de stanca maturata alternau cu cele in care te-afundai adanc in zapada si nici ca puteai privi inspre creasta, dar sa mai si zaresti ceva

Am ajuns la cabana si in sala de mese ne-am regasit o parte din prieteni. Vantul suiera pe la ferestre, soba incerca sa ne incalzeasca pe toti si de-aici incolo voia buna, cantarile si povestile aveau sa ne tina cu adevarat de cald. Acum era bine, dar noaptea precedenta se lasase cu vreo zero grade in camera sau chiar mai putin, insa cei patiti aveau sa recupereze sufleteste si sa nu regrete ca si-au purtat sambetele pe Valea Sambetei. Cabana e ca si cea de la Barcaciu, pe stilul vechi, cu facilitati putine si simple, dar care-i dau tocmai farmecul de care se bucura. Putinul face intr-un loc ca acesta, foarte mult.

Eu imi dorisem sa urc in Fereastra si nu am fost singura, dovada ca cei mai harnici veniti cu o zi in urma, s-au trezit de dimineata si-au pornit la drum, dar s-au vazut nevoiti sa se intoarca nu atat din pricina vremii, cat a placilor de zapada care de-abia asteptau un impuls ca sa plece la vale. Auzind si proaspetele lor patanii si pe fondul unei ninsori viscolite pusa pe treaba am acceptat ideea ca cei 1400 de metri ai cabanei e altitudinea maxima permisa de data aceasta.

Spre seara au inceput sa se adune carpatistii si sala s-a umplut pana la ultimul locsor. N-a fost o intalnire-seminar sau ceva de genul asta, s-a cantat la chitara, s-a cantat in versuri muntele, s-au revazut oameni si s-au schimbat impresii, insa dupa parerea si simtirea mea, a fost un moment pe care nu trebuie sa-l supui nici rutinei si nici uitarii.

Iesind afara, am privit cum in noaptea viscolita si rece o cabana lumina prin geamurile ei firave fiind mai mult decat un simplu Adapost si care adunase inauntru inimi iubitoare de munte si frumos – toate laolalta. In acel moment am stiut ca pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte.

A doua zi ne-am trezit, am privit spre creasta, dar Fereastra ne era in continuare inchisa si numai drumul spre casa deschis. Am lasat in urma cabana, am urmat drumul Sambetei si chiar daca am tras de timp cat am putut, a venit si momentul cand a trebuit sa ne luam ramas bun de la munte. Era a nu stiu cata oara cand Fagarasul ma primea, dar imi refuza pana la capat visele ca un doctor exigent desertul unui diabetic. Nu mai zic nimic, o stii el ce-o sti, ca nici el nu pleaca de-acolo si nici eu nu ma las, iar povestea cu mutatul muntilor din loc n-o voi! muntele-i munte cat ii lumea si pamantul, iar rabdarea si visele fac parte din specialitatea lui.

Cabana Valea Sambetei – duminica de dimineata – unul cate unul carpatistii pleacau spre casa,

de la cabana nu se zarea nimic spre inaltimi, doar Salvamontul si contururi firave prin ceata. Acolo sus ar fi trebuit sa se vada… Fereastra.

Drumul spre casa putea fi scurt, dar n-a fost. Nu ne-am grabit. Desi pustietatea, ceata, ploaia sau drumurile inzapezite ne-au stat uneori in cale, ochii nostri au stiut sa se bucure de locuri si oameni, de calatoria in sine, caci nimic nu mi se pare mai cu  pacat pe lumea aceasta decat sa crezi ca toate ti se cuvin sau ca frumusetea la indemana e gratuita si sortita monotoniei.

Poiana Marului – o zona mai mult decat pitoreasca,

point of view I,

Moeciu,

un drum greu la intoarcere, dar care mi-a placut tare mult,

serpentinele se pierdeau sau rasareau brusc din ceata,

point of view II,

Eu nu-mi doresc sa vad gradini suspendate printre cascade cu ape verzi scaldate in curcubee, caci nu caut inca Raiul. Ne gaseste si se revarsa el singur peste noi, cand si unde nu ne asteptam, chiar si in zilele cand pe strada grabiti alergam dintr-o grija in alta, iar stropii reci de ploaie ce ne-ating parul, chipul sunt mesagerii tacuti ai lucrurilor cu adevarat importante din viata noastra.

________________________________________

De luat in seama,

albumul foto

un filmulet de suflet

RT-ul lui Andrei

RT-ul Kyei

________________________________________

Dupa ce-am zidit in minte ganduri si impresii, incep jurnalul din Cozia cu un laitmotiv obsedant Umbra Soarelui la Cozia… dar renunt la el si la obiceiul de a pune titlul la final. Probabil am simtit eu ca o sa ma intind mai mult decat am facut-o vreodata pana acum cu scrisul si un titlu e intotdeauna bine pus la vorba omului (chiar daca ii e dat sa si le schimbe pe-amandoua). Dupa titlu urmeaza in ordine nefireasca:

Incheierea…

- albumul foto – Cozia. “Lasa-ma uimit…”

- muzica (am o problema cu trilulilu sau el cu wordpress-ul meu )

Update: vad ca merge pana la urma:

- raportul de tura – versiunea lui Andrei: In Cozia pe muchia Scortaru

- harta traseului:

Ziua intai:
Manastirea Turnu – (BR) – “La Troita” – (BR) – “La Melita” – Muchia Scortaru – (BR, TR) – Cabana Cozia (marcajul roz de pe harta)
Ziua a doua:
Cabana Cozia – (BR, TR) – Muchia Turneanu – (TR) – Manastirea Turnu (marcajul albastru de pe harta)

- in ordine alfabetica: Andrei, Claudia, Mihaela si Vali.

- multumiri speciale: cabanierului de la Cozia pentru vinul fiert memorabil; pisicilor pentru sedinta foto-video.

Concluziile…

au fost scrise, rescrise si in final, nescrise…

Pornirea la drum…

Sambata 16 ianuarie 2010 coboram din masina langa Manastirea Turnu. Era pana in ora 10, inca dimineata mai bine zis, asa ca frigul ne echipeaza in viteza. Urcusul se anunta pieptis, dar de-abia il astept  – sa ma incalzesc. Facem glume, mai scapa cate-un cuvant necurat urmat de Doamne iarta-ma si incepem sa urcam. Padurea de fagi e frumoasa, copacii sunt rari si svelti, razele soarelui strabat alungind umbrele lor paralele peste poteca ca si umbrele noastre, e frig si cald in acelasi timp, zapada inca lipseste, doar crestele ne apar pudrate, nu stim insa cat de mult – o sa vedem noi sus! Tac. Uimita, multumita, fericita. Abia pot raspunde la intrebarea - Iti place? – Da! si continuu sa tac…

ca intr-un vis cu ochii deschisi – padurea,

“La Troita”

fructe de vasc,

Padurea imi place foarte mult. Fiind o altitudine joasa amestecul de foioase, conifere si arbusti de tot felul imi capteaza imediat atentia. Mergem pe doua marcaje o perioada, apoi facem stanga si ramanem pe BR pana cand Andrei stie ca e timpul sa intram pe traseul “nemarcat”. Plini de elan incepem sa razbim printre tufisurile dese si garnisite cu tulpini spinoase de maces. Nu ma vait, dimpotriva, parca imi si place pentru ca-mi vin in minte tot felul de amintiri din anii traiti la tara si erau pe dealurile Tehomirului multi…. maracini. Punem ochii si pe marcajul neoficial si avem grija sa nu-l scapam.

Cand poteca, cand tufisuri sau cate-un punct de belvedere, vremea tine cu noi si urcam incetisor bucurandu-ne de toate cele simtind cu fiecare pas apropierea zapezii. Muchia Scortaru e frumoasa si e salbatica in felul ei. Foarte multe urme de animale, de la cele mici si inofensive la unele mai mari ce-ar trebui sa hiberneze, asa ca mai tragem cate-un fluierat sa le speriem pe toate… preventiv.

punct de belvedere – Valea Oltului,

tot am gasit-o eu o floricica de pozat,

Cum poteca a devenit la un moment dat suspicios de bine evidentiata si mai si cobora de pe muchie in loc sa urce, am zis noi ca o fi deviata de salvamont  spre marcajul ce urca muchia Turneanu special pentru a-i scoate de pe traseu pe cei ca noi si am hotarat sa urcam mai pe de-a dreptul. N-a dura mult escapada noastra, caci odata ajunsi pe muchie nu prea mai aveam pe unde inainta, iar urmele de urs se indeseau considerabil – semn ca ori vizuina ori barul erau pe-aproape. Am hotarat sa coboram cuminti inapoi spre potecuta noastra si am scapat cu bine din aventura alunecoasa si presarata cu crengi. Privind de jos incepea sa devina evident motivul pentru care zona stancoasa era ocolita si ocolisul… marcat.

Dupa o vreme cum mergeam noi asa cu mare spor si traversam o mica vale ne-am trezit fara poteca si fara marcaj. Mai mult de-o jumatate de ora am tot strigat dupa el, dar nici o coaja de copac n-a avut ecou. Intre doua vai si-o cale intoarsa am dat-o-n sus pe o muchie aflata in stanga celei pe care am fi vrut sa urcam, dar cumva paralela cu ea. Copacii incepeau sa fie plini de chiciura si zapada tot mai inghetata, padurea capata o stralucire aparte in razele soarelui si tot mai multi mesteceni imi apareau in cale. Incepeam sa inteleg de ce pe dealul meu era un singur mesteacan si cum de copacul aparent firav a rezistat si s-a facut mare: mesteacanul iubeste inaltimile si aerul rece. Nu intotdeauna ne nastem acolo unde ne e si locul.

pe Muchia Scortaru… sau nu

privind in sus,

Si-am continuat sa urcam parca tot cu ochii dupa vreun semn, cand valea a inceput sa se ingusteze si muchia gazda s-a unit cu Muchia Scortaru . Tot in sus si-n sus am ajuns intr-un poienita unde un grup de mesteceni drepti si frumosi ne-asteptau parca. Pe coaja alba a unuia dintre ei stralucea o pata de vopsea galbena si ne spunea un singur lucru: pe aici,  se trece! In curand o alta pata galbena ne-a intarit convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Padurea a inceput sa se rareasca si poienitele erau din ce in ce mai dese, dar si zapada mai mare. In curand aveam sa intalnim BR ce ducea spre Cabana Cozia. Cuvintele sunt de-acum de prisos…

tare dragi inimii mele – mestecenii,

amestec de anotimpuri, de frig, liniste si lumina,

nu m-am putut abtine sa nu ma pozez c-un mesteacan,

cam pe-acolo trebuie sa ajungem,

nu e doar un tablou – e o padure de mesteceni iarna,

fara timp, fara asteptari, doar neclintire,

si mai ales – fara grai,

Ne apropiam de cabana si mai era suficient timp sa lasam greul din spate si sa mai dam o tura pe cate-un varf. Desi ceva norisori se apropiau, vremea era inca frumoasa. Zapada era intr-adevar cum imi spunsese cabanierul la telefon: 20-30 de centimetri in care te-afundai cand si cand, dar mai mult atunci cand nu te-asteptai.  M-as fi simtit de-a dreptul minunat daca nu era bocancul drept ce incerca sa-mi mute calcaiul in alta parte. Din pricina lui fortasem intreg piciorul si-acum ma trezisem pe ultima suta de metri cu o durere noua in zona inghinala. N-am zis nimic, am continuat sa merg si sa-mi controlez miscarile in asa fel incat sa redistribui efortul si sa-mi relaxez piciorul din mers. Cabana era oricum aproape si mandria mea… aproape de cer.

Patru calatori intrau si inauntru alti patru ne intampinau la caldura sobei: Dinu Boghez – o prezenta impresionanta, cabanierul si doi tineri ce urcasera inaintea noastra din Turnu pe muchia Turneanu. Dupa o masa indestulatoare si-o gura de bere rece mi-am amintit ca eu la cabana beau vin fiert. Mi-am comandat o cana si-am iesit sa pozez soarele la apus. Se facuse deja frig, dar parca nu destul pentru doamnele pisici ce se insirasera pe pervazul geamului. Am facut proba piciorului cu o alergare usoara de cateva minute pe drumul forestier ce ajunge la cabana. Zapada mare, bocancii de iarna grei si usurinta cu care am alergat mi-au dovedit ca sunt in regula si ca ma pot intoarce linistita la cana mea de vin (ma astepta pe soba).

apus de soare din pragul Cabanei Cozia,

apus de soare cu pisici,

Cabana Cozia scaldata in lumina rosie si frig,

nesfarsitele mari de nori,

V-as spune mai multe despre seara la cabana, dar vinul fiert a fost mult prea bun… Imi amintesc numarul canilor baute, trei sau poate… patru si abandonarea fratiei inelului in pofida mersului la culcare. Camera era simpla si curata, era cald si bine, am mai bagat lemne si mi-am pregatit patul.

Mi-am studiat piciorul pe care ma asteptam cu teama sa-l descopar insangerat si nu mica mi-a fost surpriza sa remarc ca nu aveam nici o batatura ci doar o umflatura mare si  serioasa… cat inca un calcai. Cum bocancul imi apartinea si nici povestea Cenuseresei nu se spunea in seara aceea, m-am intins in pat in pozitia omului care chiar are de gand sa doarma. M-am gandit o clipa, in linistea lemnelor trosnind, ca nu am nevoie de mai mult pe lumea asta si am adormit vazandu-ma adormind. Dupa 13 ore m-am trezit… nemiscata si multumita – batusem recordul de 12 ore de somn neintrerupt stabilit la Cabana Dochia din Ceahlau.

Ziua se ghicea putin prin fereastra aburita si se ghicea bine – ceata si vantisor rece. Ne-am pregatit de drum si-am inceput coborarea. Am ales ca traseu TR comun o perioada cu BR ce cobora pe Muchia si apoi pe Valea Turneanu. Ne-am mai oprit pentru poze si ne-am admirat pletele albite de aburii respiratiei transformata in chiciura. Padurea asa incremenita si pierduta in ceata parea de vis, mai putin pentru cei mai inalti dintre noi care nu se puteau furisa prea usor pe sub crengile incarcate de zapada si nerabdatoare sa se scuture.

daca ar arata macar asa diminetile mele cand trebuie sa merg la munca, sigur m-as trezi mai usor,

pe unde-as vrea eu sa ma pierd…

ehee! poteca se piteste pe sub crengi incarcate de zapada – bine pentru cei mai mici dintre noi,

ceilalti trebuie sa se faca… mai mici,

acesta de numeste pentru mine –  de VIS,

Am continuat pe TR si am remarcat ca traseul era pe alocuri parca mai putin umblat decat cel nemarcat din ziua precedenta dovada ca sfarsitul s-a cam lasat cu pante alunecoase coborate printre trunchiuri cazute sau tufisuri neprietenoase. Nu prea aveai unde sa te duci, dar sigur aveai unde te innamoli. Sunt portiuni unde marcajul nou coexista cu cel vechi inca vizibil si astfel reusesti sa te pacalesti de cateva ori. Mi-au ramas si cateva idei in cap: privelistea asupra Vaii Oltului trebuie sa fie superba intr-o zi senina, dar un urcus pe-acolo e cam panta… odihnitului curajos.

din nou Valea Oltului. In stanga Manastirea Turnu unde trebuie sa ajungem,

Daca pe muchia Scortaru m-a impresionat varietatea de foioase amestecate cu conifere, pasarelele viu colorate, fructele galbene de vasc proiectate pe albastrul curat al cerului si sa nu mai zic de mesteceni, de data aceasta mi-au atras atentia o specie de stejari contorsionati cel mai probabil din cauza vascului care impiedicase dezvoltarea armonioasa a coroanei copacilor. Dar cine-a zis ca lucrurile imperfecte nu au frumusetea lor??!

Curand panta s-a mai domolit, poteca s-a latit si picioarele au inceput sa se afunde adanc intr-un covor gros de frunze de fag. In putin timp am ajuns la masa tacerii si pioletii au zis repede ca vor si ei in poza. Nici ca se putea sa nu indeplinim o asemenea dorinta si Micutza a ramas singura, pret de 10 secunde, cu ochii atintiti asupra noastra.

Vali, Mihaela, Claudia, Andrei si… pioletii,

Traseul coboara prin curtea Manastirii Turnu. Aici o binecuvantata gheata poleia pietrele si mai ca ma gandeam la  coltari pentru-o traversare onorabila. Ne-am indreptat spre masina si dupa o sedinta de spalat pioleti si schimbare rapida de bocanci ne-am imbarcat frumusel spre casa unde au trebuit sa treaca, iaca, trei saptamani aproape, ca sa scriu jurnalul.

coborarea din traseu si intrarea in curtea manastirii,

am privit indelung un calugar ce se indeparta, muntii pudrati ce ramasesera sus, oamenii ce se miscau robotic prin curtea manastirii din cauza poleiului, locuri tainice de asteptare a celor ce n-au sa mai vina niciodata, dar de unde oricand altele pot incepe,

Ma gandeam cat e frumos muntele asta si cum trebuie sa arate in primavara sau la toamna. Facand asa o scurta recapitulare descopar ca muntii care au initiala C au reusit sa ma impresioneze parca cel mai mult. Dupa Ciucasul cu turnurile lui solitare de piatra si brandusele ce mi-au insotit pasii la fel de solitari, dupa rasariturile din Ceahlau ce m-au scaldat la propriu in lumina nepamanteasca, Cozia mi s-a intiparit in inima ca nimeni altul.

Ca ochii mamei in ochii pruncului deschisi pentru prima oara.

Intalnirile mele cu Fagarasul sunt memorabile. Unele pentru ca trebuiau sa existe si n-au existat… si altele pentru ca au avut loc, dar muntele si-a trimis la intalnire cand fata lui rece si creasta invaluita in ceata, cand viscolul… Cateodata am senzatia ca in ziua in care voi cuceri muntele asta, ma va lua la el pentru totdeauna, dar pana atunci sa povestesc ultima intalnire (si sa visez la urmatoarea) ca nu e de neglijat sansa de-a plictisi oamenii inca 50 de ani de-acum incolo.

O sa fie un jurnal scurt, cu poze putine, dar cu impresii una si una.

Pe 30 decembrie, seara, inca 2009, am plecat spre Cabana Negoiu ca sa-mi petrec primul revelion departe de casa, adica nu la mama sau la rude, nu in camera de camin, nu in chirie.

Exista locuri prin care doar treci, dar din care nu mai pleci… cu mintea. Unul dintre ele e Poiana Marului. Mi-as stramba cu drag gatul oricand, uitandu-ma dupa casele cocotate pe varfurile dealurilor intre care e mai usor sa fixezi o tiroliana pentru posta decat sa cobori si sa urci o jumatate de zi.

Nu stiam nimic despre satul Mandra – acum stiu si n-o sa uit multa vreme ciorba de fasole cu ceapa rosie strivita pe carpator si presarata cu sare, dar mai ales ospitalitatea mamei lui Em’. N-am uitat nici de cartofii umpluti cu branza si bine rumeniti, abia scosi din cuptor . Si nici tuica.

Din Porumbacu de Sus in sus e cale lunga, de forestier, dar 15 oameni cu rucsaci cu tot se pot stivui cu brio intr-o masina. Doar pioletii s-au plans de… inghesuiala. Am facut o mica greseala – sa-mi sterg geamul aburit din dreapta cu manusa: rotile se invarteau din greu pe marginea… haului.

Urcusul la frontala a fost cumsecade, mai ales ca numarul serpentinelor crestea pe masura ce oficial – se imputinau. Am mai zabovit un pic la povesti si facut focul pana sa adormim si sa ne trezim pe 31 dis-de-dimineata. Sa fi fost vreo… douasprezece jumatate, unu.

De la fereastra cabanei peisajul facea toate paralele: cele date, cele inca nedate si mai ales, cele nepretuite. Piscul  Serbotei in dreapta, Muchia Tunsului  in stanga, brazii in prim-plan… iar cararea amenajata ce se pierdea in padure iti spunea simplu: calca-ma!

vedere de la cabana; linia aceea alba e Oltul, nicidecum vreo… autostrada

N-am calcat-o pe aceea, ci am coborat ca oamenii odihniti, frumos pe potecuta, pana la Cascada Serbota unde fiecare a facut ce-a putut. Era cald, zapada se topise repejor si daca in noaptea trecuta o simtisem la urcus, acum totul era ca-n palma… padurii. Un indicator anunta la un moment dat 15 minute pana la cascada si un detinator de marker adaugase marinimos: lejer. Cascada era vie si frumoasa, neinghetata si zgomotoasa ca mai toate cele din neamul ei, loc numai bun de bulgareala si poze.

De la cascada inapoi la cabana si s-a facut seara. Eu am dat in mintile unui pici abandonat – din fericire pentru el, de atentia maica-sii (am cunoscut-o mai tarziu si imi venea si mie sa ma ascund ca iedul de lupul cel rau) si m-am jucat un pic cu zapada cum chiar nu mai facusem de multa vreme, adica m-am lasat sa fiu copil pana in ultima celula.

Cabana Negoiu

joaca,

Nu prea le am eu cu petrecerile, dar m-am simtit tare bine in noaptea de revelion alaturi de oameni pe care atunci i-am cunoscut – cu cateva exceptii, fara tv si fara boxe performante sau alte chestii pe care eu oricum nu le-as fi pus pe lista, dovada fiind faptul ca mi-am baut toata sampania si n-am adormit imediat dupa( o mare realizare in istoria revelioanelor mele). La un moment dat dupa ce am enumerat in minte cam multe tipuri de alcool cel putin gustate si simtind o sete si o nevoie de-a stinge setea, dar nu cu apa, am hotarat sa merg la somn si sa-mi inchei onorabil primele ore din 2010.

Ultimul gand inainte de somn a fost la traseul de pe 1 ianuarie, un Negoiu poate sau macar pana pe creasta. Focul n-a vrut sa ramana aprins de nici un fel, soba fiind infundata bine din moment ce vantul suiera zdravan pe la fereastra si prin hornuri, iar flacarile ce se stingeau incet si sigur habar n-aveau de asta.

Ne-am trezit devreme. Viscolul de-afara a avut grija sa scrie opere si operete si sa ni le vajaie pe la urechi si indiferent de parerea spectatorilor a tinut-o in aceeasi gama pana s-a luminat bine de ziua. Ne-am sfatuit ce ne-am sfatuit si cativa, vreo cinci, am hotarat sa facem totusi cativa pasi intr-o directie, oricare. Si-am plecat pe traseul ce urca spre Piatra Pranzului si de-acolo spre creasta. Afara vantul batea… zicea un cantec.

Prima parte a traseului e mai mult decat amenajata, dar pentru ca e printre putinele astfel de zone de la noi nu ti se pare ca e “deja prea mult”. E o portiune frumoasa si accesibila si cu putina atentie la capatul ei ai parte de o priveliste superba. Singura conditie e sa ai vizibilitate. La partea asta am dus-o mai greu cu viscolul ca nu s-a lasat cu una cu doua. Am inchis bine geaca, mi-am pus cagula, m-am blindat bine si atata timp cat ma tineam pe picioare nu m-am simtit deloc descurajata. Micutza insa a stat cuminte la locul ei si a facut poze cu portia de data asta.

De la Piatra Pranzului am inceput sa urcam spre creasta si dupa primul valcel am scos coltarii de la naftalina. Inaintarea s-a facut greu – cand zapada numai buna de sapat urme, cand strat subtire de zapada inghetata in care abia lasam urme, iar inclinarea pantei  si vantul te faceau sa te tii bine de cel mai bun prieten, pioletul. Era prima data cand purtam coltarii si e o chestie misto, trebuie sa recunosc! Cum timpul nu sta in loc si noaptea vine repede, am hotarat sa ne intoarcem.

spre Piatra Pranzului

Piatra Pranzului

prin viscol,

coltari

Viscolul s-a calmat brusc si cum ceata isi facuse treaba cu brio pana atunci s-a ridicat si ne-a lasat sa vedem si noi cate ceva: Custura si Strunga Ciobanului, Saua Cleopatrei, Varful Serbota, muchia Serbotei integral, putin spre varfurile Scara sau Ciortea sau Garbova, dar n-as putea spune sigur care si cum…

cand cerurile se deschid,

Muchia Serbotei si Varful Serbota,

Strunga Ciobanului(primul “V” mai adanc din stanga) si Custura Ciobanului,

Radu a continuat de unul singur traseul pana pe creasta  de unde a facut niste poze traznet cu apusul, noi am coborat si cum eu sunt un novice in ale utilizarii echipamentului de iarna, ne-am oprit sa facem cateva exercitii.

Cu alte cuvinte, am exersat tehnica opririi in piolet, foarte necesara iarna pe astfel de trasee, unde in caz de alunecare trebuie sa incerci sa te opresti inainte de-a te opri muntele. Zis si facut, mi s-a aratat ce si cum… mai greu a fost sa alunec – pentru asta am avut nevoie sa mi se faca partie desi terenul avea inclinare, zapada era numai buna, pesemne eu nu prea functionez ca sanie. Alunecam pe spate, prindeam ceva viteza si ma intorceam pe burta cu pioletul pregatit pentru franare. N-a fost chiar asa simplu, am mai urcat panta de cateva ori pana mi-a iesit cat de cat si am ramas cu o singura idee in cap: mai am de studiat. Intr-un caz nefericit pun pariu ca n-as avea probleme cu alunecarea si ca nu m-ar astepta nicidecum o partie lina ci presarata cu pietre, iar la capat o posibila lansare in gol cu aterizare ratata.

Si sa nu uit desigur, multumesc pentru rabdare si lectie: Em’, Mike si Andrei

cu pioletul dupa alunecare… cred ca ma gandeam la ceva… cel mai probabil la reluare,

Dupa ce mi-am data coltarii jos am simtit diferenta. Si ce diferenta! Or fi ei grei si-or incerca sa rupa tot ce prind, dar abia astept sa am ocazia sa mi-i pun iar.

Intoarcerea am facut-o la frontala si a urmat inca o seara placuta la cabana. Nici nu ne-am mai obosit sa deranjam soba cu facutul focului pentru ca era cald, neobisnuit de bine si de cald. Si asa fuse si se duse prima zi a anului. Nu mai e nevoie sa va zic ca ultimul gand a fost traseul de pe 2 ianuarie si ca am adormit privind muchia Serbotei pe fereastra, scaldata in lumina lunii si pe care voiam negresit, sa o urcam incetisor dis-de-dimineata.

2 ianuarie a inceput superb. Abia cat s-a luminat si afara ningea ca in povesti, zapada se asezate de vreo zece centimetri si in sfarsit aveam parte de zapada proaspata si de sentimentul ca in sfarsit vine iarna aia adevarata! Dupa putin timp insa ne-am dat seama ca mai departe de primii braduti de langa cabana nu se putea distinge nimic: ninsoare abundenta amestecata cu ceata. Unde sa pleci asa?

dimineata de poveste,

Cativa au plecat pe traseu, altii au mai ramas asteptand. Dupa doua ore situatia era aceeasi. Ramasese varianta bulgarelii pentru unii si a coborarii in Porumbacu pentru altii. Cat as fi vrut sa urc! Am ales sa cobor. Inca accept greu ideea de a ma uita la munte fara sa-l pot urca. Am facut asta atatia ani incat mai am nevoie de ceva timp si disciplina ca sa ma pot uita la munte si sa spun: e si maine o zi, azi ne uitam doar!

Coborarea se anunta conform indicatorului: 1 ora(traseu) si 22 km de forestier. Mda, nimic mai simplu. Cum vremea a fost o enumerare de fenomene pe tot parcursul vizitei in Fagara, ninsoarea s-a transformat treptat in ploicica, asa ca iarna de sus a devenit in scurt timp doar o amintire. Nu zic ca a fost chiar asa urat, caci siroaie de apa curgeau de peste tot formand tot felul de cascade mici si mijlocii, noroiul de pe poteca producea destula adrenalina la alunecare, iar Raul Mare se involburase pe masura si insotea zgomotos drumul.

“in vaduri ape repezi curg”…

Am luat-o haiduceste la pas pe forestier si eram pregatiti sufleteste pentru toti cei 22 de km, doar ca am reusit sa fentam soarta si sa scurtam partea cea mai importanta din drum, de final, cand oboseala ne-ar fi ajuns inevitabil si nici peisajul nu ne-ar fi ajutat prea mult: sat si… caini.

Impresii? Cred ca am scris destul. Albumul foto, pe-aici

5-6 decembrie 2009

Am ajuns noaptea destul de tarziu in Plaiul Foii. Luna si creasta se ascundeau de noi in nori. Le cautam cu ochii pe amandoua: luna pentru lumina, creasta pentru zapada. Noaptea era calda si frumoasa, pasii nostri urcau spre Refugiul Spirlea calauziti de frontale si de cararea alba a grohotisului revarsat de furia viiturii.

Am inceput povestirea abrupt. Stiu. Am uitat sa amintesc de plecarea stabilita pentru o zi de vineri seara dupa serviciu, cu un rucsac pregatit rapid si putin altfel ca in celelalte dati, de incredibilele gropi ale drumului ce leaga Zarnestiul de Plaiul Foii, de incaltarea pentru prima data a bocancilor de iarna deloc blanzi cu picioarele mele si de o oarecare retinere in a ma intovarasi cu pioletul meu.

Cum spuneam, am pornit la drum spre refugiu ca sa ne putem trezi cat mai aproape de creasta. Aveam ganduri marete si frumoase daca vremea avea sa ne ajute. In noapte patru frontale paraseau drumul forestier, urcau poteca cu iarba frageda si floricele sclipind sub boabele de apa – ramasite ale unei toamne prelungite,  ca mai apoi sa treaca raul urmand cararea ca de mozaic cu pietre negre si albe: Octavian, Radu, Andrei si eu, frontala mea fiind la prima ei experienta, dovada ca am orbit tot ce-am prins pana am aflat ca are si ea… reglaje.

Am ajuns repede la refugiu unde, dupa cum banuiam, nu mai era nimeni. Am scos sacii de dormit, am agatat mancarea ca sa nu ne-o pape o chestie numita “pars” despre care n-am priceput eu mare lucru crezand ca baietilor le arde de gluma insa el exista si chiar pare un animalut dragut, iaca de cititi: glis glis

Trezirea planificata pentru un rezonabil 8 dimineata s-a dovedit a fi cam lenesa asa ca nu voi mai mentiona ora la care am facut ochi si ne-am hotarat fara prea multa tragere de inima sa iesim din caldurosii saci de dormit. Pentru mine nu a fost o noapte tocmai usoara pentru o prima astfel de experienta caci desi sacul de dormit e pentru -20 de grade, iar noaptea nu era deloc friguroasa, a durat ceva pana m-am oprit din tremurat. Doar nu era sa fie simplu din prima, pauza de cateva saptamani departe de munte se simtea, bocancii deja imi atacasera calcaiele dupa numai o ora si jumatate de urcat si urmau doua zile intregi de traseu. Cu toate acestea, stiu deja ca nu picioarele te poarta sus pe creste, ci mintea si sufletul.

creasta Pietrei Craiului vazuta de la Refugiul Spirlea,

Am iesit din refugiu si creasta se zarea tacuta, parca asteptandu-ne. Am mancat ceva, am strans rucsacii si am pornit-o spre inaltimi. Traseul socotit de-acasa (propus de Andrei) si care voia sa se potriveasca cu cel de la fata locului arata cam asa:

- pe BR (din Plaiul Foii – Refugiul Spirlea) prin Lanturi pana pe creasta, cu popas pentru pranz la Refugiul Grind 2
- pe PR pe traseu de creasta spre sud pana in Saua Funduri si cu innoptare la refugiul din sa
- pe TA coborare pe sub creasta si de-a lungul ei pana la intersectia cu BR care sa ne duca inapoi la Refugiul Spirlea

Zis si facut! Ne-am asternut la drum, ne-am fi dorit zapada, ceva soare, dar ne-am multumit din plin cu vremea linistita si calda. Mai fusesem in vara pe acelasi traseu si recunoasteam potecile, trunchiurile cazute in poienita, intersectia traseelor din punctul de sub La Zaplaz, stiam acum ce inseamna catararea prin Lanturi si cresterea altitudinii ne astepta cu cativa centimetri de zapada asezati numai bine cat sa acopere gheata de pe pietre si sa pudreze bland jnepenii.

la baza peretelui abrupt,

Ajungem la grohotis si astfel, la baza peretelui ce se inalta ademenitor pentru mine – nu recunosc nimic – mai astept sa cresc pana sa-mi doresc mai mult. Gandul imi zboara deja la prima zona asigurata cu cablu semn ca traseul devine ceva mai inclinat si desi stiu ca nu va fi usor(bocancii inca nu ma vor, rucsacul e mai greu ca de obicei, gheata nu e de neglijat) n-am nici o clipa senzatia ca nu voi face fata. Stiu ca trebuie sa fiu atenta la fiecare pas pana imi intru foarte bine in ritm, ca trebuie sa ma asigur si mai ales, ca nu trebuie sa ma grabesc si asta e cel mai greu lucru pentru cineva… ca mine.

Trec cu usurinta de primul horn, ma simt bine, m-am folosit de maini, mi-am simtit forta suficienta si sunt mandra de incheieturile mele altadata firave, ma bucur de privelistea de deasupra Zaplazului si ii fotografiez pe baieti urcand. In interiorul meu simt entuziasmul arzandu-ma, dar imi tot spun: concentreaza-te, ne bucuram dupa! Acum… invatam!

Andrei si Octavian urcand primul horn de pe traseu,

La Zaplaz vazut de sus,

Si asa o sa tot urcam vreo 3 ore ceea ce a fost mai mult decat bine ca timp. N-o sa spun ca peisajul e ametitor caci e mai degraba… ademenitor si nu ca m-ar tenta vreun zbor nefericit ci pentru ca pot privi haul in ochi si sa urc cu toata prapastia deschizandu-se sub mine.

gheata acoperita de stratul subtire de zapada si grohotisul cer putina atentie din partea noastra,

unele parti din traseu sunt asigurate, altele nu,

Mai oprim, mai bandajez calcaiele, Andrei musca din marul pe care i-l ofera cu tentatie Radu si ramane placut impresionat desi intre el si mere nu exista nici o afinitate. Nici una, insa in ziua urmatoare va musca din nou

peisajul…

Vremea e in continuare prietenoasa si urcusul nu ne displace deloc. Ne privim o vreme fata in fata si calm cu o capra neagra, pesemne gestanta, ce nu se prea sinchiseste de noi. Intr-un sfarsit se indeparteaza, ramane pe-un stei de piatra si de acolo ne va privi lung mult timp ca de-altfel si o alta surata de-a ei cocotata intr-un alt varf de stanca.  Ce sa mai, curioase si simpatice

Radu urcand,

abruptul crestea in urma noastra,

Incet, incet, fara graba si bucurandu-ne de priveliste am ajuns si la ultimul horn care face intrarea in creasta. L-am urcat fara prea multa greutate si am avut un moment de incantare sa revad prima piatra care te intampina si pe care scrie mare “LA OM” cu o sageata ce indica directia spre varful cu acelasi nume si mi-am dat seama ca as urca de zeci de ori acest traseu numai pentru clipa de final. E ca si cum ti-ar reaminti ca esti om daca cumva ai uitat asta.

“LA OM”,

Andrei iesind in creasta,

Octavian iesind in creasta,

Ne-am indreptat spre Refugiul Grind 2 sa facem o mica pauza inainte de a porni spre Saua Funduri. Vremea era la fel de linistita si aici sus, se simtea totusi un pic de vanticel, dar cat sa-ti aminteasca ca esti totusi sus pe creasta.

printre nori, vedere spre Bucegi,

Am mancat fiecare cate ceva si ne-am pregatit de drum. Initial imi legasem pioletul de rucsac in ideea ca de-acum n-o sa-mi mai trebuiasca. Radu imi zice sa-l iau totusi ca ajuta la pastrarea echlibrului si pana la urma ma simt convinsa si-mi ia vreo cateva minute sa-l desfac caci il legasem foarte….bine. Andrei mi-a tot zis in repetate randuri ceva de genul “pioletul – cel mai bun prieten al omului” si completam mereu in gand, mai ales daca stii ce sa faci cu el. La urcare nu prea folosisem pioletul, fiind intr-o faza de imprietenire, cu-adevarat m-am sprijinit in el cazional, iar in ultima parte a catararii am scapat de el intepenindu-l intre spate si rucsac motiv pentru care nu puteam avea decat o pozitie: foarte dreapta si cu capul plecat. Intre noi fie vorba, imi place sa ma bazez pe propria mana prinsa de un coltisor de stanca decat pe pioletul infipt intr-un smoc de iarba, dar cateodata nu exista acel coltisor de stanca…

Ies ultima din refugiu ca deh, parca nu mai terminam cu legatul si dezlegatul, ma gandesc cu bucurie in sinea mea ca ranile provocate de bocanci nu sunt prea mari si ca n-are cum sa mai fie greu de-aici incolo si cu pioletul in dreapta pornim pe creasta. Radu si Octavian luasera deja un avans si dupa cativa zeci de metri de mers am strans bine pioletul in mana si am trecut pe modul de lucru: atentie sporita.

cresta nordica si refugiul Grind,

“la fotograf”,

Citisem eu un jurnal despre creasta sudica a Craiului si reiesise ca fusese cam nasol pentru temerarii de-atunci, nu retinusem insa prea multe detalii, stiam doar ca ultima parte e cea mai grea. Avand in vedere ca potecuta se ingusta si ca numai potecuta nu era, ca totul era imbracat cu un strat fin de gheata si peste gheata zapada si ca toate acestea se intamplau pe o muchie intre doua prapastii, una aproape verticala tot timpul in partea dreapta, cealalta doar abrupta in stanga, m-am gandit o secunda ca asta e traseul pe care il asteptam de mult… Bucuria poate avea multe… forme.

creasta ramanea in urma, creasta se deschidea inainte,

Stiam ca am un mare handicap: lipsa experientei – nu mai mersesem iarna in astfel de conditii si nici vara prea mult, dar stiam ca pot fi atenta si foarte abila in a trece peste tot felul de obstacole. Cu alte cuvinte, pentru mine fusese o zi frumoasa pana atunci si care avea sa devina… si mai frumoasa.

Pe creasta timpul a trecut cu urcusuri si coborasuri, am mai facut poze, am mai stat in loc sa admiram peisajul, teoretic aveam 4 ore sa ajungem in Saua Funduri, practic ne-am gandit noi la ceva mai mult fiind date conditiile. Oricum apropierea serii si a mersului la frontala pe muchia asta indrazneata iti da ceva fiori. Intre mine si piolet incepea sa se lege ceva, sa-l plimb cu usurinta dintr-o mana in alta, sa ma sprijin cu adevarat in el nu doar sa mimez asta, sa-l infig voiniceste si sa ma trag in sus pe el la vreo saritoare si mai mult decat atat sa nu ma mai impiedic de el. Pana sa vina  seara si sa ma gandesc cum o fi sa mergi la frontala pe-acolo am trait un moment despre care as putea scrie, dar nu mai sunt cuvinte cand insasi Frumusetea graieste…

ferestre de lumina,

Radu si Octavian admirand spectacolul luminii,

Incet incet s-a lasat intunericul si am aprins frontalele. Portiunile cu jnepeni erau din ce in ce mai dese si mai indracite, iar suisurile si coborasurile nu se mai terminau. Fiecare noua portiune de creasta ce ni se arata parea sa fie ultima si apoi sa urmeze saua, dar nu! n-ai sa vezi, au fost mult asftel de miraje pana la sosire. Din vai se vedeau deja luminile   aprinse ale civilizatiei, in fata se vedeau cele doua luminite ale frontalelor, mai aproape zapada imi scanteia sub frontala. In noapte, cand lumina naturala lipseste si orizontul ti-e limitat la cativa metri in jurul tau, incepi sa folosesti mai mult celelalte simturi. Asa ca cel mai nou sunet pe care-l auzeam era al pioletului cand sfarama gheata, cand se lovea in stanca, cand se infigea. Cred ca mi-a placut sunetul acela rece al ciocnirii metal-piatra.

Ma gandeam ca poate era timpul sa ma simt obosita, dar nu era asa, nu prea ma mai supara nimic, nici greutatea bocancilor in care-mi simteam picioarele ca pe niste chestii subtiri si firave prinse intr-o capcana rigida, nici tulpinile de jnepeni de care ma tot loveam, fapt ce ajunsese o forma extrema de masaj ca sa fac haz de necaz. Imi placea ideea in sine a celor patru frontale imprastiate pe creasta, deasupra lumii, sa simt haul mai mult decat sa-l vad, sa stiu ca viata mea depinde de pasul meu, de mana mea, de mintea mea si ca stiu ce sa fac cu toate acestea. Niciodata nu mi-a fost teama de intuneric si nici de inaltimi, poate doar de mine…

Dupa o ora si ceva de sus-jos prin noapte, jnepeni, hornuri mai mici sau mai mari, portiuni mai sigure sau destul de nesigure, am ajuns in Saua Funduri si am dat nas in nas cu indicatorul care anunta ca in 5 minute de coborat pe poteca nemarcata vom gasi si refugiul. De gasit l-am gasit, dar existau sanse sa cautam ceva timp avand in vedere ca poteca nemarcata nu ne-a facut cu ochiul si inclinatia terenului nu te-ajuta sa intelegi decat un lucru: coborare, coborare, coborare.

Refugiul era intr-o stare mai putin curata decat celelalte doua, dar avea zavor ceea ce inseamna destul fata de sfoara de la Spirlea pe care ursul ar fi putut-o juca pe degete. Ne-am instalat, am mancat bine, eu cel putin mi-am depasit cu mult puterile din moment ce toata noaptea m-am trezit sa beau apa, unii zic ca de la ceapa mi s-a tras, altii de la sunca, eu initial am zis ca de la altceva, dar uite asa am ajuns sa beau apa cat nu bausem eu toata saptamana si epopeea setei a continuat pana la buticul din Zarnesti.

Ne incadrasem mai mult decat bine in timp, parcursesem creasta in jur de 4 ore in conditii de semi-iarna, la 6 eram in refugiu, iar la 8 ne bagasem in sacii de dormit in asteptarea somnului. Unii au adormit, Andrei ne-a pazit de soarecele imaginar care fasaia punga, soarece pe care l-a auzit si Octavian, apoi a inceput Setila sa se trezeasca, adica eu, si tot asa pana dimineata cand somnul cel dulce te prinde, dar si razele soarelui intra pe fereastra.

Nici trezirea aceasta n-a fost usoara si zorita, ne-am desfasurat in voie tabieturile si ne-am pregatit pentru drum. Stiam ca ne asteapta doar cele 5 minute de urcus La iesirea din refugiu ce sa vezi… raiul cred!

de dimineata, privind spre Bucegi – insula celor doua mari de nori

refugiul din Saua Funduri

Am urcat pe creasta, am facut poze, Andrei a muscat iarasi din zemosul si pacatosul mar si dupa ce ne-am bucurat de splendoarea marii de nori si de valurile ei jucause ne-am indreptat atentia spre continuarea traseului.

partea de final a crestei sudice ce ramanea ascunsa in nori ca spinarea unui dragon,

norii insa se jucau, se rostogoleau, se jucau…

intrarea in traseul de pe Valea Urzicii,

Traseul cobora pe Valea Urzicii(PA) si in jur aveam de facut vreo 4.5 ore aveam pana in Plaiul Foii. Nu stiu ce mi s-a intamplat peste noapte, dar m-am trezit cu ganduri bune legate de pioletul meu si la coborare l-am folosit chiar eficient de mai multe ori chiar si-atunci cand am alunecat si-am facut tot posibilul sa-l indepartez de mine. Aproape ca inteleg de ce iti poate deveni cel mai bun prieten al omului, mai ales ca te poate apara de celelalt bun prieten, adica cutu-cutu.

grohotisuri,

Coborarea nu ne-a pus probleme, un singur horn mi-a ramas in minte caci desi asigurat manusile ude alunecau pe cablu, iar cu pioletul nu prea puteai face mare lucru decat sa te incurci in el. De pe creasta pana la baza masivului nu e foarte mult de coborat, iar de-acolo traseul merge pe la baza crestei, in lungul ei si astfel ai sansa sa admiri de jos ceea ce din fericire n-ai admirat de sus. Soarele frumos de dimineata a cam disparut si incet ne-am acoperit cu nori si-un val de ceata rece. In rest, grohotis, grohotis…

Cerdacul Stanciului,

Marele Grohotis,

si iarasi… grohotisuri,

Si pentru ca am avut un ritm bun de mers am ajuns in timpii doriti la punctul de sub Zaplaz, apoi la Spirlea si aproape cat sa pocnesti din degete in Plaiul Foii. A urmat o dezeechipare rapida caci in sfarsit simteam ca suntem la munte: un vant rece si neprietenos se furisa pe firul vaii si cat nu tremurasem doua zile aveam sa tremuram acum. Am pornit pe-acelasi drum cu gropi in cautarea Zarnestiului unde aveam sa ne rasfatam cu binemeritate sucuri si dulciuri.

In Zarnesti agitatie mare cu votarea, numai nebuni aburiti de alcool sau doctrine politice si frig. Mult frig.

Concluzii:
1. un traseu frumos pe care l-as reface oricand si de oricate ori, dar care cere putina atentie si cumpatare.
2. din punct de vedere al experientei si al folosirii echipamentului am avut parte de ceva premiere: bocanci de iarna fara sa fie zapada, piolet – de la arma alba la cel mai bun prieten, dormit la refugiu, mers la frontala, cocotz in conditii mai de iarna.
3. daca n-ai inca un piolet, ia-ti unul.
4. bocancii de iarna mi-au ranit ei picioarele, dar nu si sufletul: pana la urma ne-am descurcat bine impreuna.
5. nu stiu daca are legatura cu vremea buna din Crai, dar Radu a facut bronsita inca de pe-acolo, eu am mai asteptat pana marti de dimineata si de-atunci tot zac
6. ce-o fi fost cu oamenii aia din Zarnesti??!
7. mai… vreeeeeaaaaau

Later update: Mai multe poze.

OLDER Posts