Bravo Mike, bravo Radu si Dani, bravo tuturor celor care au fost acolo!

Mult a fost, mult a trecut, mult a ramas!

Sufăr de mândrie şi egocentrism. Sufăr de tristeţe cronică. Câteodată sufăr şi de fericire. Când mă întreb de ce fac unele lucruri şi privesc obiectiv în mine, răspunsul vine cinic şi simplu: mi-e dor. Aşa sting dorul. Nu e ambiţie. Nu vreau să dovedesc nimic nimănui. Pur şi simplu umplu un gol ce nu poate fi umplut. E o muncă de Sisif, dar sunt născută pentru asta. Prietenii ştiu de ce. Oare Sisif ajunge să-şi iubească muntele? Cred că da.

Nu stiu de ce simt că timpul mi se va termina în curând.

Între a cunoaşte limitele şi a le înfrunta diferenţa stă în decizii.
Pripite sau gândite, deciziile nu sunt neaparat semne ale nevoii de a afla ci a doua natura a omului.
Când am zis “da” şi am hotărât să merg pe acest drum, nu am gândit-o, dar nici nu m-am pripit. Decizia a fost a fiinţei mele fără ca eu să intervin. Doar după a început analiza şi introspecţia şi chiar… emoţiile.
N-aş putea da înapoi. E ca şi cum m-aş trada.
Cum mă simt? Mă simt ca un copac cu trunchi, ramuri şi frunze. De cele mai multe ori trunchiul e umbrit de ramuri, ramurile sunt umbrite de frunze, iar frunzele sunt cele care iau contact cu lumea exterioară. Ele sunt cele influenţate, ele se mulează după realitatea înconjurătoare, ele trimit deciziile către trunchi cu toate că o fac doar informativ. Răspunsul vine din interior, dar se mulează după nevoile exterioare şi nu de puţine ori, se diluează în reţeaua de ramuri şi frunziş.
De data acesta, frunzele n-au apucat să trimită nimic, decizia a venit din interior, trunchiul a decis, frunzele doar s-au înfiorat puţin. Totuşi nu a teamă, ci a aer proaspăt.

Pentru mine nu va fi o competiţie ci o cunoaştere şi nici aceasta nu va fi ceva nou ci doar a ceea ce ştiu despre mine, dar care e încă umbrit.
Pe lângă senzaţia că am mai făcut asta mai am o grămadă de alte simţăminte. Parcă toate s-au trezit brusc. Erau toate acestea în mine? E până la urmă nevoie de o astfel de decizie ca să simţi că trăieşti până în ultima celulă?
O să-i spuneţi adrenalină în loc de trăire. Stiu asta. O parte sigur e, dar restul? Care rest? Lăsaţi lumina să treacă printre ramuri şi veţi înţelege.

Mai sunt şase zile până la ziua cea mare. Sunt multe cifre la mijloc, vreo 90 de km, între 7500 şi 8800 metri diferenţă de nivel, între 30 şi 50 de ore, numere incerte şi un singur lucru sigur: voi fi acolo.
Maratonul acesta “sefe” pentru mulţi e cât se poate de real pentru unii dintre noi. Voi forma echipă cu Mike şi amandouă ne vom încrede în cărările muntelui.

Cum mă simt? Ca un pământ însetat sub primii stropi de ploaie…

Aseară mă îndreptam spre casă şi cum am ratat ambele autobuze am zis că nu strică să alerg vreo trei staţii. Buun! Alerg eu vreo două staţii, bucuroasă tare că deşi n-am mai făcut asta demult, mă descurcam bine şi cu geanta care atârna şi cu puloverul fluturând după mine, îmi plăcea cum sărea apa de sub tălpile mele, cum făceam slalom printre maşinile parcate pe trotuar, cum strada pustie îmi lăsa aerul rece al serii doar mie, mai că mă gândeam să adaug şi o tură suplimentară; abia mă încălzisem când între mine şi dorinţă s-a interpus haita de câini… Normal că m-am oprit, că am trecut pe celălalt trotuar, că m-am ofticat şi că mi-am terminat seara mergând frumos la pas…

Pentru cei care hrănesc acesti câini, pentru cei care ajută haitele să se înmulţească şi care se opun acţiunilor de orice tip menite să facă ceva cu maidanezii ăştia, un mesaj de la Paraziţii…

(nu, nu am scris nimic, dar e un mesaj din suflet!)

…daca aveti sugestii sau observatii, acum e momentul

Update:

Din doua teme si ceva interventii personale a iesit ce se vede. Ramane valabila partea cu sugestiile.

Bogaaa, stii ca am incredere in tine

nu m-am ferit nicioadata sa spun ce gandesc, desi sunt mult mai desteapta decat las sa se vada si stiu ca nu intotdeauna e bine ceea ce spun. dar spun! de ce? ce ma motiveaza sa cad in ridicol / penibil / patetism? sa fiu prada devoratorilor de despicat firul in patru? sa fiu tapul ispasitor al celor care cauta unul? un adevar o face. acela ca asa sunt eu si nu ma schimb pentru ca vantul bate dintr-o directie sau alta. ghinionul meu e ca fiind femeie le mai infloresc pe cele zise cu sentimentalisme, deseori ieftine. numai cine are a doua pereche de ochi sa vada, vede. insa e scump in zilele noastre sa intretii mai multe perechi de ochi.

nu m-am ferit niciodata sa fiu patimasa atunci cand ma ia valul. le zic pe toate care-mi vin, in ordinea in care-mi vin si abia dupa aia stau si cuget. de multe ori imi dau singura cu mana peste frunte si ma mustru, dar faptu-i consumat. si cand gresesc si mi se arata cu degetul, recunosc. si cand celalalt greseste, nu fac caz si nu pun degetul pe rana. stiu una si buna: sunt subiectiva, influentabila, sentimentala si rareori pragmatica. insa cand ma apuca pragmatismul, vine ca o furtuna si nu-mi da timp sa ma adapostesc de mine insumi macar, si uite asa lovesc in stanga si-n dreapta, trantesc usile si ma ferec inauntru.

apoi, in linistea aceea oribila, plang.

P.S. dupa ce termin cu plansul, imi vad de viata mea si fac lucrurile cum trebuie. dar asta n-o mai stie nimeni.

Din parcarea hipermarketului priveam spre oraş. Cerul de-un albastru curat şi parcă imposibil de reprodus de toată tehnologia omenirii se întrevedea ici-colo printre norii mari, albi, pufoşi, aşezaţi ca în straturi de plăpumi moi, aproape atingând acoperişurile caselor sau poate şi-ale sufletelor, acelaşi şi peste oraş şi peste câmpuri ca un semn că pământul îi e drag în egală măsură.

Rândul de steaguri se proiecta pe ecranul cerului ca într-un decupaj de Hollywood, steagurile fluturau în vânt, simetric, cum cântecul se sincronizează perfect pe buzele coriştilor, iar flamurile colorate sintetic şi viu se zbăteau zgomotos între catarge, captive şi totodată libere, aparent fragile, dar construite pentru a sfida cu fragilitatea lor cerul, însă nu acest cer, nu această zi, nu această fotografie.

Turnul centralei termice, un monstru gri hiperboloidal, părea că îşi doarme somnul de după-amiază. Soarele, de undeva de peste nori, se furişa sub ei printr-un flux jucăuş de lumină şi căuta turnul ca pe-o ţintă. Îl găsea de fiecare dată şi de-acolo frânturi din o altfel de lumină, argintie, metalizată, se împrăştiau peste câmpul întins şi nevăzut de la marginea oraşului. Era ca şi cum liniştea ar fi căpătat culoare. O simţeam pe chip, cum mă întâlnea, cum mă învăluia şi trecea mai departe. Am senzaţia că o parte din mine s-a dus cu ea şi călătoreşte şi acum peste lanuri galbene de rapiţă şi insule de maci.

Blocurile nu se mai vedeau, norii coborâseră peste ele.

Şi-am privit toate acestea din goana nebună, am oprit, am încadrat şi butonul aparatului a făcut click! sub apăsarea uşoară a degetului. Tocmai ce-am developat fotografia. Sper să vă placă.