n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…
Cozia, 10-11 iulie 2010
Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?
Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.
“A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt
Azi sunt omul care crede că visele se află înăuntrul nostru, demult împlinite. Poate de aceea am îndrăznit să scot un vis la iveală. Îl simțeam. Realitatea îmi arăta cărțile ei în patru culori, eu nu voiam decât povestea din spatele lor. Nu m-am simțit străină de visul meu și nu mi-a fost rușine de el. Visul acesta m-a purtat la 29 de ani pe urmele celor 11-12 ani când proful de sport îmi spunea că-s talentată la o chestie numită atletism. De-atunci am trăit mereu cu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă părinții m-ar fi trimis la liceul sportiv așa cum li se tot spunea. Astăzi știu: multe, dar nu totul.
Poate că ceea ce sunt azi se datorează viselor pe care le port în mine.
Zicea Mike că voi fi alt om după acest maraton. Avea dreptate. Sunt un om care a prins aripi în 41 de ore și 35 de minute și nu pentru că am parcurs 90 km pe cărări de munte ci pentru că am trăit fiecare clipă într-un mod ciudat de firesc. N-a fost nimic nou pentru mine. Trebuia să vină acestă zi, așteptam de (prea) mult timp! Ca-ntotdeauna, toate se întâmplă cu un rost și dacă mă mai întreb uneori încotro răspunsul e mereu același, tot înainte!
Sunt încă foarte emoționată. Am zis că merg la maraton aproape din prima. După ce-am văzut eu pe harta că traseul e de fapt o mulțime de 16 trasee dintre care eu abia am făcut vreo trei, nu m-am lăsat speriată de lungimea SF (care variază de la un track de gps la altul, dar oricum sunt lejer peste 90 de km) ci ispitită de munte și de cărările sale. Sună arogant, dar un maraton de 42 de km de alergare montană mi se pare mai mult adresat prefesioniștilor și celor care se antrenează pentru asta, însă un ultramaraton e pentru oamenii care vor mai mult decât performanță, nu e suficient să alergi, să poți, să vrei. Eu m-am simțit pregătită pentru el nefiind deloc pregătită. Pur și simplu am zis da și am așteptat să vină mai repede ziua concursului.
La 7500, se concurează pe sistem de echipe(masculin, feminin sau mixt), iar eu am participat cu Mike. Alături i-am avut pe Radu și Dani care au concurat la băieți. Joi, după serviciu, toți patru ne îndreptam spre Salvamont Peștera de unde totul avea să înceapă a doua zi la ora feroce 6:00. Echipa noastră de fete, pinguinii, avea și un țel: să termine cu bine traseul maratonului. Normal că un loc pe podium nu strica aritmetica viselor, dar nu era deloc o prioritate. În total eram șase echipe de fete la categoria Elită și eu una nu am subestimat pe nimeni pentru că nu e puțin lucru să te înscrii în această competiție.
Vineri dimineața am ieșit din cort pe la ora 4:45. Frig, rouă, nerăbdare. O noapte dormită prost, chircită în căutarea unui loc drept, căci deși am controlat locul, am reușit să o dau în bară, adică în groapă. Am mai și visat ceva ciudat, Isus intrase în cort, așa cum îl știu din majoritatea icoanelor și stătusem de vorbă mult timp. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar a ieșit îmbrăcat în polarul meu. N-am îndrăznit să strig și să-mi cer polarul înapoi. În vis mă miram că visasem asta. Apoi am aflat că și ceilați avuseseră o noapte puțin cam agitată. Probabil, emoțiile. M-am echipat cu de toate, foarte sârguincios și am așteptat doar momentul startului. Am vrut să îmbrac tricoul roșu-roz, dar mi-am zis că dacă prindem podiumul o să am nevoie de el, așa că l-am pus la păstrare, just in case Și să nu uit, mi-am împletit frumos părul în două cozi.
număr de concurs: 208
poza de grup dis-de-dimineață: Radu, Mike, eu și Dani (autor: Dani)
floare ninsă-n vârf de stâncă mai presus de nori şi stele
cine oare să te-ajungă? numai dorurile mele…
Gândurile.
Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.
Sunt un om norocos, sper să merit toate câte mi se întâmplă şi mai sper ceva: să nu irosesc niciodată nimic din ceea ce azi primesc. Asta v-o doresc şi vouă celor care poate aveţi doar o zi de munte sau dimpotrivă, o viaţă împreună, dar care i-aţi simţit vraja şi mai ales, pe voi înşivă rezonând.
Am lăcrimat de câteva ori pe munte şi de fiecare dată am făcut-o de fericire sau de emoţie. De data aceasta, am cunoscut oameni şi am cunoscut faptele lor, am cunoscut poteci şi comorile lor, am recunoscut în mine dreptul sufletului meu de a fi liber şi de a nu-şi rătăci visele.
Oamenii.
E foarte greu să vorbeşti despre oamenii devotaţi muntelui, de data aceasta neputând să n-o fac, deşi experienţa mea şi cunoştinţele nu-mi dau prea multe drepturi. Vreau doar să spun tuturor că nu-i lucru puţin să-i întâlneşti. E un sentiment rar şi de nepreţuit pe care tot mai rar ai prilejul de a-l mai avea. E trist cum lucrurile ce azi ne uimesc, mâine devin banale. E trist şi uman. Dar tot ce e uman poate fi clintit.
Prezenţa domnului Dinu Mititeanu mi s-a părut hipnotică. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru necunoaşterea mea, pentru norocul meu de a-l vedea şi întâlni, pentru clipa în care-am spus bună ziua. Ar fi merit acel românesc şi pios, sărumâna.
Reîntâlnirea cu Gabi, un om pe care nu-l cunosc de foarte mult timp, dar pe care faptele îl precedă. Nu-mi trebuiesc mai multe, deşi ştiu că multe altele s-au născut din mărinimia sufletului său şi din dragostea ce muntelui i-o poartă. Poate că nu înţelegeţi prea multe, dar tu Gabi da, şi îţi mulţumesc pentru că făcând toate aceste lucruri nu doar ajuţi, ci duci tradiţia mai departe, redai prezentului istoria şi mai ales, ai adus împreună generaţii, ne-ai ajutat să ne cunoaştem unii cu alţii şi să fim martori faptei. Poate că vorbele nu-ţi sunt de prea mare folos, poate că sunt târzii, dar sunt sigură că pe fiecare dintre noi ne-ai învăţat ceva şi asta îţi va aduce adevărata mulţumire.
Fără a fi nevoie să înţelegeţi despre ce e vorba, sunt oameni care vor, care au iniţiativă, care se zbat, care mobilizează alţi oameni, care duc la bun sfârşit lucrul început şi care nu vor glorie din toate acestea. Gabi este un astfel de om şi îl veţi recunoaşte atunci când îl veţi întâlni.
Gelu Stoica este pentru mine un om-simbol de-acum. Din pură genorozitate ne-a condus pe cărări de puţini ştiute până la ea, la prima mea floare de colţ. M-a cuprins o emoţie incredibilă.
Floarea acesta cenuşie, aparent firavă, acoperită de perişorii protectori uşor zgribuliţi, fără să aibă o frumuseţe clasică, fără o culoare care să-ţi răsfeţe ochiul, floarea acesta poartă în ea întreaga esenţa a muntelui. Inertă şi rigidă am simţit-o totuşi atât de vie, ruptă din sânul stâncii fără a sângera, din cortina ceţii şi din mângâierea norilor, din căderea calmă a ploilor şi totuşi ca o veşnică floare de gheaţă de neatins de soarele verii…
Dacă te duci la un doctor care să aibă chef de tine atunci aşteaptă-te să şi găsească ceva. La mine a fost simplu: un ficat mărit(bine că n-am doi), un nodul insistent şi nefericit, o inimă cam agitată. Am plecat de-acolo, ca omul de la doctor, cu un braţ de trimiteri şi reţetă pentru focul inimioarei şi cu o stare pe măsura veştilor, dar nu sunt eu acel om, aşa că mi-am cumpărat nişte legături de verdeaţă şi cărniţă şi ajunsă acasă am pus oala pe foc. M-am învârtit apoi cu treburi şi iată-mă scriind la 1.30. Şi în tot acest timp am purtat un suflet un singur regret: a trecut dimineaţa de 1 iulie – după o aşteptare de câteva luni – şi eu n-am început-o cu imnul…
Eu cred că romantismul e o chestie de care nu te poţi vindeca…
Eu cred că viaţa se întâmplă în doi…
Eu cred că în două palme se poate strânge toată apa mării la un loc…
Eu cred că o îmbrăţişare e nepreţuită…
[Maria McKee, Show me heaven]
Poate că nu e aşa.
Poate că romantismul vine mai târziu sau… niciodată.
Poate că suntem singuri în această viaţă.
Poate că două mâini se pot rătăci una de cealaltă.
Poate că şi îmbrăţişările mint.
de ce-aş înceta să caut? [Foto 1]
de ce-aş înceta să aştept? [Foto 2]
de ce-aş înceta să sper? [Foto 3]
de ce-aş înceta să îndrăznesc? [Foto 4]
de ce-aş înceta să fiu eu? [Foto 5]
…şi mă apucă o fericire ciudată când simt că risc totul pentru o monedă ce încă se rostogoleşte în aer…
______________________
Update: Comentarii deschise. N-am vrut să mi se strice castelul din nisip. Acum puteţi trimite valurile. Nu ştiu dacă a avut timp suficient să se transforme în rocă…
Let me walk a while alone among the sacred rocks and stones,
Let me look in vain belief upon the beauty of each leaf…
~~~ Partea I ~~~
Din Băile Siriu prin dreapta barajului se urcă pe un drum cu serpentine pitoreşti până când trebuie să faci un foarte brusc stânga către Cabana Valea Neagră situată la capătul văii Izvorului Negru. Mă rog, cine vrea să ajungă acolo, va nimeri.
se trece peste un pod ca ăsta,
cu tot cu maşină dacă nu vă puteţi dezlipi de ea,
De la pod se merge spre cabană, e imposibil de ratat la cât e de mare – cabana, nu neaparat drumul. Prin dreapta cabanei drumul forestier continuă spre pădure şi tot acolo veţi da de marcajul BR pe care vreo patru ore bune tot va fi de urcat. Sus pe platou un PR vă va duce la destinaţie: Lacul Vulturilor sau… Lacul fară fund.
De reţinut că prin pădure, mai ales în partea de început marcajul e un pic… cam zăpăcit, punctul cheie fiind acest pod, unde trebuie să faceţi stânga deşi un marcaj şi o potecă prin pădure vă sugerează să mergeţi în faţă, iar drumul forestier cheamă mai mult spre dreapta. Veţi regăsi imediat BR şi de-acolo, mereu în sus. Traseul este totuşi foarte bine marcat.
) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
