O mica replica

A woman’s heart is filled with passion,
A woman’s heart is filled with lust,
If you don’t believe that these things happen,
Could be the biggest mistake that a man can make;

A woman’s night is filled with dreaming,
Of the perfect man who may not be you,
If we don’t see what she’s been missing,
Could be the biggest mistake that a man can make…

Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.

Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.

Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.

Unei femei ii doresc sa se simta ca fiind Aceea

si nu oricare alta ce-ar putea fi in locul ei.

Si asa ar trebui sa inceapa fiecare primavara.

*nimic mai mult(lat.)

- Unde se duc cuvintele care nu se duc?

- Nicaieri… iti raman, undeva, in piept.

Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.

Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.

Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.

Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.

Cand vreau sa le promit Rostirea… n-o pot rosti.

A fost odata ca niciodata o zi normala la birou, cu pauza de masa si cafea si covrigi cu susan. Zana cea buna insa mi-a soptit ceva de-o invitatie la palat si cum bagheta fermecata nu isi repeta vraja de cate ori vor muritorii, am acceptat fara sa ma gandesc prea mult.

Zis si facut! La ora stabilita, eu si zana lasam biroul deoparte, alergam fara spor prin nameti dupa autobuz, il pierdeam, dar eram pregatite sa urcam in urmatorul si sa ajungem in scurt timp… oarecum la timp.

Locul imi e foarte familiar, mi-amintesc tot felul de aventuri si mai ales meciurile mixte de fotbal in care pana si eu am dat odata un gol. Acum insa, am pasit alaturi de zana si dincolo de usile ce-mi pareau secrete si palatul de clestar mi s-a dezvaluit nu la o mie de leghe sub mari si nici pe norisorii celui de-al saptelea cer, ci chiar in fata mea, pe pamant.

Cupola inalta, maiestuoasa din care un candelabru urias cobora lumini blande peste noi, loje elegante, oameni ceremonios imbracati – mai ales noi doua, foarte elegante in pulovere lejere, blugi si bocanci. In curand s-a facut liniste si apoi intuneric si in lumina blanda a unui proiector a aparut el – Prince Charming cu o intreaga armata pregatita sa-l asculte. Printul ne-a salutat si apoi o muzica ingereasca a invaluit cu mii de brate sala. Am simtit cum lacrimi imi umplu ochii si m-am temut ca nu ma voi putea opri. O magie se dezlantuise si nimeni nu mai putea opri mersul vrajii.

Curand ferestre s-au deschis si cerul instelat a coborat peste noi. Luna imprastia o lumina divina peste fantasmagoricele personaje si povestea incepea sa se scrie si sa ma captiveze pana la cel din urma gand.

N-a continuat insa pana la adanci batraneti caci binele a invins si cortina s-a lasat peste inimi cuprinse de iubire, peste trupuri vibrand de fiorul muzicii, peste sufletele abandonate linistii.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa

zana cea buna ♥  Alina

palatul de clestar ♥  Opera Nationala Bucuresti

Prince Charming ♥  dirijorul Ciprian Teodorascu

armata printului ♥  orchestra si grupul coral al Operei

povestea ♥  Barbierul din Sevilla (L’inutile precauzione) de G. Rossini, opera in trei acte cu un libret dupa comedia cu acelasi nume de Pierre Beaumarchais.

P.S. Au fost cateva arii care mi-au placut in mod special, dar Largo al factotum a avut o influenta aparte asupra mea –  nu degeaba este una dintre celebrele arii ale lumii si nu cred ca exista om care sa n-o fi auzit vreodata, chit ca n-a stiut ce si cum. Cautand pe youtube am gasit una dintre cele mai frumoase inregistrari si care seamana celei de azi ca atitudine interpretativa.

Fragmentul il infatiseaza pe Figaro (un barbier vestit din Sevilla) in timp ce-si etaleaza fara modestie propriile calitati si mandria de a fi un cetatean de seama in oras, renumit atat pentru serviciile de barbier oferite, dar mai ales pentru intrigile si povestile de dragoste la care lua parte nu atat in numele binelui si-al iubirii cat al metalelor obtinute in schimb: aurul si argintul.

Figaro nu este un personaj complex, nu se citeste nimic in plus printre cuvintele sale, totul este la vedere, de tipul what you see is what you get si tocmai de aceea este un personaj pitoresc, debordant de sincer in marturisirile sale, multumit de sine si de conditia sa sociala, devotat unei promisiuni facute (si celui care plateste, evident), fermecator in ideile cu care-si tese intrigile si depaseste situatiile limita.

Figaro este un personaj vesel, optimist, plin de viata, increzator in sine, acel ceva care face lucrurile sa mearga, care detine viziunea de ansamblu devenind liantul dintre dorinta si fapte si nu in ultimul rand, este eroul din umbra al povestii pe care el insusi o creeaza ca un regizor ce-si distribuie propriul rol.

Dupa ce-am zidit in minte ganduri si impresii, incep jurnalul din Cozia cu un laitmotiv obsedant Umbra Soarelui la Cozia… dar renunt la el si la obiceiul de a pune titlul la final. Probabil am simtit eu ca o sa ma intind mai mult decat am facut-o vreodata pana acum cu scrisul si un titlu e intotdeauna bine pus la vorba omului (chiar daca ii e dat sa si le schimbe pe-amandoua). Dupa titlu urmeaza in ordine nefireasca:

Incheierea…

- albumul foto – Cozia. “Lasa-ma uimit…”

- muzica (am o problema cu trilulilu sau el cu wordpress-ul meu )

Update: vad ca merge pana la urma:

- raportul de tura – versiunea lui Andrei: In Cozia pe muchia Scortaru

- harta traseului:

Ziua intai:
Manastirea Turnu – (BR) – “La Troita” – (BR) – “La Melita” – Muchia Scortaru – (BR, TR) – Cabana Cozia (marcajul roz de pe harta)
Ziua a doua:
Cabana Cozia – (BR, TR) – Muchia Turneanu – (TR) – Manastirea Turnu (marcajul albastru de pe harta)

- in ordine alfabetica: Andrei, Claudia, Mihaela si Vali.

- multumiri speciale: cabanierului de la Cozia pentru vinul fiert memorabil; pisicilor pentru sedinta foto-video.

Concluziile…

au fost scrise, rescrise si in final, nescrise…

Pornirea la drum…

Sambata 16 ianuarie 2010 coboram din masina langa Manastirea Turnu. Era pana in ora 10, inca dimineata mai bine zis, asa ca frigul ne echipeaza in viteza. Urcusul se anunta pieptis, dar de-abia il astept  – sa ma incalzesc. Facem glume, mai scapa cate-un cuvant necurat urmat de Doamne iarta-ma si incepem sa urcam. Padurea de fagi e frumoasa, copacii sunt rari si svelti, razele soarelui strabat alungind umbrele lor paralele peste poteca ca si umbrele noastre, e frig si cald in acelasi timp, zapada inca lipseste, doar crestele ne apar pudrate, nu stim insa cat de mult – o sa vedem noi sus! Tac. Uimita, multumita, fericita. Abia pot raspunde la intrebarea - Iti place? – Da! si continuu sa tac…

ca intr-un vis cu ochii deschisi – padurea,

“La Troita”

fructe de vasc,

Padurea imi place foarte mult. Fiind o altitudine joasa amestecul de foioase, conifere si arbusti de tot felul imi capteaza imediat atentia. Mergem pe doua marcaje o perioada, apoi facem stanga si ramanem pe BR pana cand Andrei stie ca e timpul sa intram pe traseul “nemarcat”. Plini de elan incepem sa razbim printre tufisurile dese si garnisite cu tulpini spinoase de maces. Nu ma vait, dimpotriva, parca imi si place pentru ca-mi vin in minte tot felul de amintiri din anii traiti la tara si erau pe dealurile Tehomirului multi…. maracini. Punem ochii si pe marcajul neoficial si avem grija sa nu-l scapam.

Cand poteca, cand tufisuri sau cate-un punct de belvedere, vremea tine cu noi si urcam incetisor bucurandu-ne de toate cele simtind cu fiecare pas apropierea zapezii. Muchia Scortaru e frumoasa si e salbatica in felul ei. Foarte multe urme de animale, de la cele mici si inofensive la unele mai mari ce-ar trebui sa hiberneze, asa ca mai tragem cate-un fluierat sa le speriem pe toate… preventiv.

punct de belvedere – Valea Oltului,

tot am gasit-o eu o floricica de pozat,

Cum poteca a devenit la un moment dat suspicios de bine evidentiata si mai si cobora de pe muchie in loc sa urce, am zis noi ca o fi deviata de salvamont  spre marcajul ce urca muchia Turneanu special pentru a-i scoate de pe traseu pe cei ca noi si am hotarat sa urcam mai pe de-a dreptul. N-a dura mult escapada noastra, caci odata ajunsi pe muchie nu prea mai aveam pe unde inainta, iar urmele de urs se indeseau considerabil – semn ca ori vizuina ori barul erau pe-aproape. Am hotarat sa coboram cuminti inapoi spre potecuta noastra si am scapat cu bine din aventura alunecoasa si presarata cu crengi. Privind de jos incepea sa devina evident motivul pentru care zona stancoasa era ocolita si ocolisul… marcat.

Dupa o vreme cum mergeam noi asa cu mare spor si traversam o mica vale ne-am trezit fara poteca si fara marcaj. Mai mult de-o jumatate de ora am tot strigat dupa el, dar nici o coaja de copac n-a avut ecou. Intre doua vai si-o cale intoarsa am dat-o-n sus pe o muchie aflata in stanga celei pe care am fi vrut sa urcam, dar cumva paralela cu ea. Copacii incepeau sa fie plini de chiciura si zapada tot mai inghetata, padurea capata o stralucire aparte in razele soarelui si tot mai multi mesteceni imi apareau in cale. Incepeam sa inteleg de ce pe dealul meu era un singur mesteacan si cum de copacul aparent firav a rezistat si s-a facut mare: mesteacanul iubeste inaltimile si aerul rece. Nu intotdeauna ne nastem acolo unde ne e si locul.

pe Muchia Scortaru… sau nu

privind in sus,

Si-am continuat sa urcam parca tot cu ochii dupa vreun semn, cand valea a inceput sa se ingusteze si muchia gazda s-a unit cu Muchia Scortaru . Tot in sus si-n sus am ajuns intr-un poienita unde un grup de mesteceni drepti si frumosi ne-asteptau parca. Pe coaja alba a unuia dintre ei stralucea o pata de vopsea galbena si ne spunea un singur lucru: pe aici,  se trece! In curand o alta pata galbena ne-a intarit convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Padurea a inceput sa se rareasca si poienitele erau din ce in ce mai dese, dar si zapada mai mare. In curand aveam sa intalnim BR ce ducea spre Cabana Cozia. Cuvintele sunt de-acum de prisos…

tare dragi inimii mele – mestecenii,

amestec de anotimpuri, de frig, liniste si lumina,

nu m-am putut abtine sa nu ma pozez c-un mesteacan,

cam pe-acolo trebuie sa ajungem,

nu e doar un tablou – e o padure de mesteceni iarna,

fara timp, fara asteptari, doar neclintire,

si mai ales – fara grai,

Ne apropiam de cabana si mai era suficient timp sa lasam greul din spate si sa mai dam o tura pe cate-un varf. Desi ceva norisori se apropiau, vremea era inca frumoasa. Zapada era intr-adevar cum imi spunsese cabanierul la telefon: 20-30 de centimetri in care te-afundai cand si cand, dar mai mult atunci cand nu te-asteptai.  M-as fi simtit de-a dreptul minunat daca nu era bocancul drept ce incerca sa-mi mute calcaiul in alta parte. Din pricina lui fortasem intreg piciorul si-acum ma trezisem pe ultima suta de metri cu o durere noua in zona inghinala. N-am zis nimic, am continuat sa merg si sa-mi controlez miscarile in asa fel incat sa redistribui efortul si sa-mi relaxez piciorul din mers. Cabana era oricum aproape si mandria mea… aproape de cer.

Patru calatori intrau si inauntru alti patru ne intampinau la caldura sobei: Dinu Boghez – o prezenta impresionanta, cabanierul si doi tineri ce urcasera inaintea noastra din Turnu pe muchia Turneanu. Dupa o masa indestulatoare si-o gura de bere rece mi-am amintit ca eu la cabana beau vin fiert. Mi-am comandat o cana si-am iesit sa pozez soarele la apus. Se facuse deja frig, dar parca nu destul pentru doamnele pisici ce se insirasera pe pervazul geamului. Am facut proba piciorului cu o alergare usoara de cateva minute pe drumul forestier ce ajunge la cabana. Zapada mare, bocancii de iarna grei si usurinta cu care am alergat mi-au dovedit ca sunt in regula si ca ma pot intoarce linistita la cana mea de vin (ma astepta pe soba).

apus de soare din pragul Cabanei Cozia,

apus de soare cu pisici,

Cabana Cozia scaldata in lumina rosie si frig,

nesfarsitele mari de nori,

V-as spune mai multe despre seara la cabana, dar vinul fiert a fost mult prea bun… Imi amintesc numarul canilor baute, trei sau poate… patru si abandonarea fratiei inelului in pofida mersului la culcare. Camera era simpla si curata, era cald si bine, am mai bagat lemne si mi-am pregatit patul.

Mi-am studiat piciorul pe care ma asteptam cu teama sa-l descopar insangerat si nu mica mi-a fost surpriza sa remarc ca nu aveam nici o batatura ci doar o umflatura mare si  serioasa… cat inca un calcai. Cum bocancul imi apartinea si nici povestea Cenuseresei nu se spunea in seara aceea, m-am intins in pat in pozitia omului care chiar are de gand sa doarma. M-am gandit o clipa, in linistea lemnelor trosnind, ca nu am nevoie de mai mult pe lumea asta si am adormit vazandu-ma adormind. Dupa 13 ore m-am trezit… nemiscata si multumita – batusem recordul de 12 ore de somn neintrerupt stabilit la Cabana Dochia din Ceahlau.

Ziua se ghicea putin prin fereastra aburita si se ghicea bine – ceata si vantisor rece. Ne-am pregatit de drum si-am inceput coborarea. Am ales ca traseu TR comun o perioada cu BR ce cobora pe Muchia si apoi pe Valea Turneanu. Ne-am mai oprit pentru poze si ne-am admirat pletele albite de aburii respiratiei transformata in chiciura. Padurea asa incremenita si pierduta in ceata parea de vis, mai putin pentru cei mai inalti dintre noi care nu se puteau furisa prea usor pe sub crengile incarcate de zapada si nerabdatoare sa se scuture.

daca ar arata macar asa diminetile mele cand trebuie sa merg la munca, sigur m-as trezi mai usor,

pe unde-as vrea eu sa ma pierd…

ehee! poteca se piteste pe sub crengi incarcate de zapada – bine pentru cei mai mici dintre noi,

ceilalti trebuie sa se faca… mai mici,

acesta de numeste pentru mine –  de VIS,

Am continuat pe TR si am remarcat ca traseul era pe alocuri parca mai putin umblat decat cel nemarcat din ziua precedenta dovada ca sfarsitul s-a cam lasat cu pante alunecoase coborate printre trunchiuri cazute sau tufisuri neprietenoase. Nu prea aveai unde sa te duci, dar sigur aveai unde te innamoli. Sunt portiuni unde marcajul nou coexista cu cel vechi inca vizibil si astfel reusesti sa te pacalesti de cateva ori. Mi-au ramas si cateva idei in cap: privelistea asupra Vaii Oltului trebuie sa fie superba intr-o zi senina, dar un urcus pe-acolo e cam panta… odihnitului curajos.

din nou Valea Oltului. In stanga Manastirea Turnu unde trebuie sa ajungem,

Daca pe muchia Scortaru m-a impresionat varietatea de foioase amestecate cu conifere, pasarelele viu colorate, fructele galbene de vasc proiectate pe albastrul curat al cerului si sa nu mai zic de mesteceni, de data aceasta mi-au atras atentia o specie de stejari contorsionati cel mai probabil din cauza vascului care impiedicase dezvoltarea armonioasa a coroanei copacilor. Dar cine-a zis ca lucrurile imperfecte nu au frumusetea lor??!

Curand panta s-a mai domolit, poteca s-a latit si picioarele au inceput sa se afunde adanc intr-un covor gros de frunze de fag. In putin timp am ajuns la masa tacerii si pioletii au zis repede ca vor si ei in poza. Nici ca se putea sa nu indeplinim o asemenea dorinta si Micutza a ramas singura, pret de 10 secunde, cu ochii atintiti asupra noastra.

Vali, Mihaela, Claudia, Andrei si… pioletii,

Traseul coboara prin curtea Manastirii Turnu. Aici o binecuvantata gheata poleia pietrele si mai ca ma gandeam la  coltari pentru-o traversare onorabila. Ne-am indreptat spre masina si dupa o sedinta de spalat pioleti si schimbare rapida de bocanci ne-am imbarcat frumusel spre casa unde au trebuit sa treaca, iaca, trei saptamani aproape, ca sa scriu jurnalul.

coborarea din traseu si intrarea in curtea manastirii,

am privit indelung un calugar ce se indeparta, muntii pudrati ce ramasesera sus, oamenii ce se miscau robotic prin curtea manastirii din cauza poleiului, locuri tainice de asteptare a celor ce n-au sa mai vina niciodata, dar de unde oricand altele pot incepe,

Ma gandeam cat e frumos muntele asta si cum trebuie sa arate in primavara sau la toamna. Facand asa o scurta recapitulare descopar ca muntii care au initiala C au reusit sa ma impresioneze parca cel mai mult. Dupa Ciucasul cu turnurile lui solitare de piatra si brandusele ce mi-au insotit pasii la fel de solitari, dupa rasariturile din Ceahlau ce m-au scaldat la propriu in lumina nepamanteasca, Cozia mi s-a intiparit in inima ca nimeni altul.

Ca ochii mamei in ochii pruncului deschisi pentru prima oara.

OLDER Posts