A fost odata ca niciodata o zi normala la birou, cu pauza de masa si cafea si covrigi cu susan. Zana cea buna insa mi-a soptit ceva de-o invitatie la palat si cum bagheta fermecata nu isi repeta vraja de cate ori vor muritorii, am acceptat fara sa ma gandesc prea mult.

Zis si facut! La ora stabilita, eu si zana lasam biroul deoparte, alergam fara spor prin nameti dupa autobuz, il pierdeam, dar eram pregatite sa urcam in urmatorul si sa ajungem in scurt timp… oarecum la timp.

Locul imi e foarte familiar, mi-amintesc tot felul de aventuri si mai ales meciurile mixte de fotbal in care pana si eu am dat odata un gol. Acum insa, am pasit alaturi de zana si dincolo de usile ce-mi pareau secrete si palatul de clestar mi s-a dezvaluit nu la o mie de leghe sub mari si nici pe norisorii celui de-al saptelea cer, ci chiar in fata mea, pe pamant.

Cupola inalta, maiestuoasa din care un candelabru urias cobora lumini blande peste noi, loje elegante, oameni ceremonios imbracati – mai ales noi doua, foarte elegante in pulovere lejere, blugi si bocanci. In curand s-a facut liniste si apoi intuneric si in lumina blanda a unui proiector a aparut el – Prince Charming cu o intreaga armata pregatita sa-l asculte. Printul ne-a salutat si apoi o muzica ingereasca a invaluit cu mii de brate sala. Am simtit cum lacrimi imi umplu ochii si m-am temut ca nu ma voi putea opri. O magie se dezlantuise si nimeni nu mai putea opri mersul vrajii.

Curand ferestre s-au deschis si cerul instelat a coborat peste noi. Luna imprastia o lumina divina peste fantasmagoricele personaje si povestea incepea sa se scrie si sa ma captiveze pana la cel din urma gand.

N-a continuat insa pana la adanci batraneti caci binele a invins si cortina s-a lasat peste inimi cuprinse de iubire, peste trupuri vibrand de fiorul muzicii, peste sufletele abandonate linistii.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa

zana cea buna ♥  Alina

palatul de clestar ♥  Opera Nationala Bucuresti

Prince Charming ♥  dirijorul Ciprian Teodorascu

armata printului ♥  orchestra si grupul coral al Operei

povestea ♥  Barbierul din Sevilla (L’inutile precauzione) de G. Rossini, opera in trei acte cu un libret dupa comedia cu acelasi nume de Pierre Beaumarchais.

P.S. Au fost cateva arii care mi-au placut in mod special, dar Largo al factotum a avut o influenta aparte asupra mea –  nu degeaba este una dintre celebrele arii ale lumii si nu cred ca exista om care sa n-o fi auzit vreodata, chit ca n-a stiut ce si cum. Cautand pe youtube am gasit una dintre cele mai frumoase inregistrari si care seamana celei de azi ca atitudine interpretativa.

Fragmentul il infatiseaza pe Figaro (un barbier vestit din Sevilla) in timp ce-si etaleaza fara modestie propriile calitati si mandria de a fi un cetatean de seama in oras, renumit atat pentru serviciile de barbier oferite, dar mai ales pentru intrigile si povestile de dragoste la care lua parte nu atat in numele binelui si-al iubirii cat al metalelor obtinute in schimb: aurul si argintul.

Figaro nu este un personaj complex, nu se citeste nimic in plus printre cuvintele sale, totul este la vedere, de tipul what you see is what you get si tocmai de aceea este un personaj pitoresc, debordant de sincer in marturisirile sale, multumit de sine si de conditia sa sociala, devotat unei promisiuni facute (si celui care plateste, evident), fermecator in ideile cu care-si tese intrigile si depaseste situatiile limita.

Figaro este un personaj vesel, optimist, plin de viata, increzator in sine, acel ceva care face lucrurile sa mearga, care detine viziunea de ansamblu devenind liantul dintre dorinta si fapte si nu in ultimul rand, este eroul din umbra al povestii pe care el insusi o creeaza ca un regizor ce-si distribuie propriul rol.

Nu stiu daca toti oamenii pot spune repede, fara sa se gandeasca, care-i Locul. Eu pot. Mereu am putut si de la o vreme de cate ori stau pe ganduri, e suficient sa-mi amintesc de el, sa-l privesc si sa simt auto-imbarbatarea: -Poti! -Pot!

E locul din care am plecat.

In fotografia de mai jos e iarna, dar cand o vad mi se succed toate anotimpurile prin fata ochiilor. Primavara ieseam pe camp la primele raze calde ale soarelui, vara cautam umbra si… murele, toamna cu zilele ei lungi ploiase, iernile cu sanius sau plimbari pentru dezmortire.

Am atatea amintiri si toate sunt vii si pline de optimism, de speranta, vointa, curaj.

Era locul meu de joaca, locul de munca (pasteam vitele uneori si 8 ore pe zi), locul unde citeam si invatam poezii, unde-mi faceam temele, unde visam la facultatea de matematica, la Orasul cel mare, unde alergam, tricotam, cantam, scriam versuri, jucam fotbal sau de-a v-ati ascunselea, unde singuratatea nu putea fi atat de mare cat timp florile, copacii, pasarile, fluturii imi erau alaturi si unde in fiecare zi imi spuneam: esti fericita aici, dar locul tau nu e aici, nu te potrivesti aici, locul tau e altundeva, cat mai departe, in orase cum ai vazut doar la televizor, printre oameni ce te vor face sa ai si tu(in sfarsit) prieteni si numai invatand carte poti pleca, poti face toate lucrurile la care azi doar visezi…

E locul de unde imi placea sa privesc satul, valea, padurile, zarile… si acum dupa cateva ture pe munte si inaltimi adevarate stiu ca daca vreau sa urc pe acoperisul lumii o pot face oricand. Regatul meu, cum imi placea sa-i spun, e tot acolo, ma asteapta, ma cheama sa-l urc de fiecare data cand ajung acasa si il urc cu acelasi entuziasm si bucurie cum am mai facut-o de mii si mii de ori…

Azi am avut nevoie sa ma uit de sus, chiar daca doar de-aici din scaun, si sa-mi spun ca in vremurile trecute… Pot!

Inainte sa vad acest tablou imi mai atrasese atentia Impresie-Rasarit de Soare al lui Monet. In rest, vazusem ca toata lumea, reproduceri dupa Grigorescu sau dupa Cina cea de taina atarnate pe peretii unora, altora.

Cand l-am vazut prima data a fost in clasa a cincea (sau a sasea, dar memoria nu ma ajuta prea mult azi) intr-o carte a profesoarei de desen si de-atunci mi s-a intiparit in minte si-n inima si a ramas tabloul meu preferat:

Vincent van Gogh – Biserica din Auvers

Poate pentru ca:

- vad o lume incremenita si totodata o lume in miscare;

- biserica imi pare mai degraba un castel din basme uneori, un simbol al casei si al caldurii alteori;

- locul in sine are un efect relaxant asupra mea – ca un loc ideal in care iti doresti sa ajungi intr-o zi;

- bifurcatia cararii imi ofera confortul psihic al faptului ca oricare dintre alternative duce undeva;

- femeia din imagine imi arata ca omul poate sa se alature sfios naturii fara sa-i dauneze;

- de la galben la albastru inchis simt toata gama de sentimente, fara a clipi macar;

- ceasului din turn ii lipsesc orele si astfel timpul exista, dar de data aceasta, nu e masurabil.

De fiecare data cand am mers pe munte am incheiat tura printr-un jurnal, un fel de relatare mai mult sau mai putin tehnica a locurilor pe unde am mers si de care mi-am bucurat ochii, mintea si sufletul. Unii denumesc acest tip de relatare ca fiind un RT, adica “raport de tura”, eu il numesc jurnal pentru ca e mai mult decat un… raport si pentru ca face parte dintr-o serie de relatari de acelasi tip fara sa iau in calcul frecventa. De data aceasta am inceput un jurnal de deal si nu de munte si nu orice deal ci unul pe care am mers de mii de ori si pe care mi-as dori sa merg macar de cateva ori pe an.

Jurnalul a imprumutat culoarea cerului din acea zi si credeti-ma, rar am putut sa vad un albastru atat de intens si de uniform, intr-o armonie perfecta cu albul zapezii si toate acestea in imbratisarea calda a unui soare trezit generos si sub privirile unui trecator de-o zi, ca mine, ce s-a oprit prea putin spre a-si aminti locurile dragi si a le pastra cu modestie pentru sufletul sau prin cateva fotografii.

Dupa doua zile de sarbatorit Craciunul cu tuica fiarta, caltabosi, sarmale si piftie, fripturi proaspete de porc si carnati drese cu muraturi si vin rosu (sper ca nu v-am facut pofta prea tare) adica mese zdravan de copioase strecurate printre episoade adanci de somn la caldura sanatoasa a sobei, m-am trezit in a treia dimineata brusc, de parca mi-as fi planificat in exact acea clipa refacerea lumii. Mama era intinsa in pat langa mine, tata era pe fotoliu, se uitau la tv – semn ca eu cand dorm, dorm si nu ma las deranjata de nimeni si nimic – si le-am surprins privirea mirata de viteza cu care am si sarit peste picioarele mamei si cum intr-o secunda eram deja la usa. Nu-mi amintesc daca le-am zis ceva, cert e ca in cateva minute m-am imbracat, am mancat o prajitura de pe o farfurie aflata pe masa, mai precis un ecler, am sorbit cu sete cateva inghituri din cafeaua deja rece a tatei si am intrebat-o pe mama unde-si are cizmele. Am uitat sa va spun ca din prima clipa in care am deschis ochii, am vazut soarele puternic de afara si m-am simtit chemata aproape hipnotic de dorul de duca.

Cum in seara precedenta urcasem putin dealul din dosul casei, iar venirea noptii si prezenta vanatorilor imi grabisera retragerea, de data aceasta am hotarat sa merg spre vale, sa trec pe la cimitir sa aprind lumanari si apoi sa urc prin padure pana spre culme. Zis si facut, am iesit din casa incaltata in cizmele de cauciuc ale mamei, marime mare desigur, dar de folos caci soarele si caldura topisera zdravan din zapada si peste tot ori curgeau siroaie de apa ori era noroi. Am vrut sa-l iau si pe Printu’ cu mine, dar ma jucasem cu el in zilele trecute si cum atunci nu-i refuzasem placerea de-a ma umple de noroiul de pe labutele lui, am preferat sa ma inamolesc singura de data aceasta, fara ajutorul cuiva.

Ziua era intr-adevar neobisnuit de senina, cat puteai vedea cu ochii in toate zarile nici macar un firisor alb de nor, vantul nu adia decat foarte putin cat sa simti valuri firave de caldura si frig amestecandu-se, doar apa se auzea siroind pe sub gheata si crusta zapezii scrasnind sub cizme.

un par altoit, iar in spate se vede pitit, satul,

Drumul spre cimitir e unul de pamant ce coteste dreapta din soseaua principala, continua printre livezi si gradini, trece raul pe un pod de care ma leaga multe amintiri fiind un veritabil loc de joaca si apoi printre ogoare pana spre valea ce se casca intre doua paduri. Acesta nu e un post trist, nicidecum, dar trebuie sa va spun ca cimitirul asta e unul ideal de a-ti odihni putrezirea oaselor. Departe de sat, la poalele padurii, intr-o liniste deplina pe care doar ciripitul pasarilor indrazneste s-o cutreiere, un loc in care vantul isi pierde puterea si pe care soarele il incalzeste mai mereu motiv pentru care de primavara pana toamna tarziu crucile se acopera de flori. La mormantul bunicilor mei se afla plantat un brad de catre stra-stra bunicul meu (de cativa ani au inceput sa se inalte si alti braduti) si fiind o zona de deal nespecifica coniferelor, senzatia pe care ti-o da mirosul de rasina si prezenta in sine a copacului inalt si drept fac ca cimitirul sa fie intr-adevar un loc pitoresc si care mie nu-mi da defel fiori.

Am ajuns in cimitir, mi-am petrecut o vreme la mormantul celor ce m-au crescut si pe care i-am rugat sa ma ierte pentru dezamagirea pe care stiu ca n-ar fi vrut s-o simta din partea mea. Am hotarat sa traversez cimitirul urmand aleea principala, dar mi-au atras atentia o ciocanitoare harnica si cateva vrabiute agitate intr-un nuc din apropiere. Tocmai cand era sa ma urnesc din loc, am auzit o trosnitura puternica si am vazut cum o creanga lunga de cativa metri si serios de groasa, pesemne putreda si dezmortita de caldura, s-a desprins din alt nuc batran si s-a pravalit peste poteca pe care aveam de gand sa trec, rupandu-se in vreo cinci bucati numai bune de pus pe foc. Nu pot sa zic ca m-am speriat, nu cred ca am mai avut timp, dar o clipa mi-a stat inima in loc si m-am gandit cat de mare ar fi fost ironia sortii daca as fi trecut pe sub nucul acela cu cateva clipe mai devreme. Probabilistic vorbind nu avea cum sa se repete evenimentul in aceeasi zi asa ca mi-am continuat drumul exact pe aleea de sub nuc si n-am grabit nici un pic pasul, desi recunoasc ca a fost oarecum… o reactie controlata.

Si daca o creanga ce putea sa ma trimita direct sub brad n-a fost de-ajuns ca sa ma sperie, am trait pana la urma una dintre cele mai sinistre experiente de pana acum, desi cu greu poate fi ceva sinistru si pentru mine. Trecand eu printre cruci am auzit ecoul unor sunete din adanc si totodata clare venind din interiorul unui cavou. Pana sa-mi dau seama ca fiind in constructie cavoul era putin desfacut si astfel, zapada topindu-se facea ca apa sa se scurga inauntru formand picuri mari si care datorita adancimii, izbirii de ciment si ecoului produceau la intervale rare zgomotul acela, pana sa-mi dau seama ca era doar apa, a trecut dupa cum puteti banui, o vesnicie. Mi-am zis in gand ca asta nu e deloc o zi buna de mers la cimitir, cat mi-ar fi el cimitirul de drag.

Am iesit pana la urma pe portita din spate si-am lasat in urma crucile cu linistea lor cu tot si cu pasi hotarati am traversat un ogor proaspat arat in toamna si dupa o lupta acerba intre picioarele mici rezistand eroic in cizmele mari ce se-afundau usor in pamantul moale de sub stratul de zapada, am ajuns la lacul unde asta-vara am vanat cu orele, fluturi. Acum era inghetat si soarele ce razbatea usor printre copaci se oglindea rece in luciul ramas neatins de caldura zilei. In partea de nord a lacului se formase o mica cascada ce iesea din loc in loc de sub gheata si dupa ce m-am chinuit sa fac o poza mai de Doamne-Ajuta am abandonat ideea si doar m-am bucurat de zgomotul si limpezimea ei.

matisori de alun pe malul lacului,

izvorasul si propria-i carare,

floare de curpen,

In padure, cascade mici apareau de peste tot si dispareau sub stratul de zapada, apa siroia parca in toate felurile posibile, iar soarele o facea sa straluceasca ca pe siraguri rupte de diamante. E lesne de inteles ca nu era usor sa traversez micile vai, cizmele intrand jumatate in noroi, jumatate in zapada, iar cativa pasi din acestia erau suficienti sa ma epuizeze. Ma gandeam la bocanci si la parazapezi, dar ma bucuram ca mi-a trecut totusi prin cap sa iau cizmele mamei. Am vrut sa urmez firul un siroi mai violent despre care mi-aminteam c-ar fi un izvor undeva mai sus in padure, dovada ca-si facuse propria-i carare, dar cateva urme recente de porci mistreti si alte amintiri ce-mi atestau ca in zona vazusem de multe ori mistreti, m-au facut sa-mi schimb usor directia spre stanga si sa hotarasc a ajunge in Poieni – o pajiste intinsa aflata undeva mai sus intre paduri – pe alta cale decat cea “standard”.

Urcusul spre Poieni s-a transformat curand intr-o catarare si nu una tocmai clasica. Alunecarile de teren datorate prabusirilor subterane ale unor tavane de galerii miniere a facut ca vaile sa nu mai fie chiar cum le stiam eu pe vremuri. Asa ca o panta usoara prin padure a devenit una inclinata bine si alunecoasa, zapada topindu-se de mai multa vreme si scotand la iveala un strat neprietenos de huma. Cum inapoi nu-mi venea a da, am inceput un adevarat cocot in care singurele puncte de sprijin erau radacinile ce ieseau ici-colea la suprafata sau trunchiurile subtiri si alunecoase de alun. Dupa vreun sfert de ora de efort sustinut am iesit la suprafata, adica intr-un luminis pe care-l stiam odata poienita si pe care aveam sa-l regasesc acum plin de maracini si printre care, a trebuit evident, sa trec. De data asta cizmele au fost numai bune de calcat in picioare tulpinile spinoase de maces.

padurea,

o crenguta de maces,

In Poieni am regasit orizonturile albastre si lumina calda a soarelui. M-am plimbat o perioada prin poiana de-a lungul cararilor desenate de urmele negre lasate de vreun tractor si cum trecusera deja cateva ore de cand plecasem de-acasa am inceput sa cobor usor. Era inca bine, cald si multa, multa liniste. Micutza n-a stat nici ea degeaba, a facut poze si amandoua am fost incantate de frumusetea lumii in trei culori: alb, negru si albastru.

carari spre sud,

carari spre nord,

Am traversat padurea, apoi pajistea ce mi-a amintit atat de stransul fanului cat si de murele mari si gustoase sau de strugurii albi, salbatici si cu fiecare pas m-am apropiat usor de sat. Noroaiele erau parca si mai mari, urmele de tractor se indeseau pe drum, dar ma obisnuisem cu purtatul cizmelor si cu pasul mare si afundat. Am mers putin si-n lungul paraului Jilt, cum se numesc toate paraiele din zona, am vizitat helesteul tatei, inghetat si el si inca plin de pesti – sper eu si dupa o trecere rapida in revista a araturilor de toamna am ajuns acasa.

Continuarea e lesne de ghicit. Cum am intrat in casa, caldura sobei m-a coplesit ca un drog si m-a dat prada fripturilor si somnului, carora nu m-am impotrivit deloc caci toate acestea sunt doar amanunte cand dorul ti-e alinat de asa o mangaiere albastra, real de albastra…

satul, dealul, albastrul,

Intreg albumul, pe-AICI.

In seara aceasta am fost la teatru. Sper sa nu ma obisnuiesc niciodata sa merg la teatru! Sa-mi ramana aceeasi emotie si sfiala! Sa ma simt intrand ca un slujitor intr-un castel al viselor, al mirajelor si iesind ca o regina!

Nu am foarte multe cuvinte pentru voi… dar va recomand cu multa caldura Regele Cerb si tot ce e legat de Teatrul Masca. Oamenii acestia sunt frumosi, tare frumosi!

Le multumesc pentru seara mea de duminica!

Pentru mine actorii si teatrul formeaza o camera a oglinzilor pe care o las sa ma inconjoare…

… iar dragostea, dragostea adevarata, ramane dincolo de toate metamorfozele noastre – autoimpuse sau nu.

OLDER Posts