N-am mai fost niciodată aici. Picioarele mele se țin după paşii cuiva. Mecanic. Plouă. Nu ştiu pe care stradă sunt, cum am ajuns acolo și încotro mă îndrept. Când trecem pe lângă aceeași clădire o văd altfel. Nu încerc să memorez nimic, simt că-mi permit să caut la nesfârșit.

Am mai zis, plouă. Dar eu şi aparatul descoperim unghere şi lumini în ciuda stropilor de apă. Nu așteptăm ceva anume, dar primim poveşti de la porţi pe care nu le deschidem, de la ferestre pe care nu le vom mai vedea niciodată, de la copaci ce ne împărtăşesc fugar priveghiul frunzelor lor…

Păşesc fără să văd unde anume. Apa intră însă rareori înăuntrul încălțărilor… Semafoarele mă opresc, sunt difuze şi numărătoarea lor inversă, impersonală, mă pune pe gânduri. Aşteptările noastre se reduc la apropierea de 1. După 1 poţi merge oricât de departe.

Aş fi putut fi în oricare alt oraş – e vorba de stare. Îmi place Starea, căutarea, alegoria, lumina nocturnă a ploii, alergarea – nu vreau să rămân prea mult în urmă – sau rămân suficient cât să am nevoie de alergare.

P.S. Mulţumesc Radu pentru întâlnirea cu Oradea.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

De când îl am pe Bobiţă-telefonul simt că am redescoperit dragostea de fotografie. Când ştiu că e prea mic ca să poată face lucruri mari, îmi rămâne mie datoria de a încerca mai mult.

Citeam de curând într-o revistă de specialitate reclama la un aparat foto nou. Era ceva de genul: nu faci doar fotografie, faci poveşti. Frumoasă ideea! Într-adevăr, un macro cu acel aparat, ar surprinde şi umbra grăuntelui de polen pe o petală de floare şi da! ce mi-aş dori să pot face o astfel de fotografie…

Deocamdată… nu pot. N-am cu ce. Însă dacă lumea aceasta “microscopică” s-ar putea cumva scala la ceea ce ochiul vede cu uşurinţă pretutindeni, fără obiective de macro? Sau dacă orizontul întreg ar încăpea într-o nucă fără obiectivele de zoom? Eh, asta cred eu că se poate face cu o biată cameră de telefon. Evident, are nevoie de lumina potrivită şi de multă îngăduinţă. Lumina caldă şi potrivnică se găseşte însă pretutindeni. Chiar şi în oraş. Dar oraşul are cerul plin de cabluri sau ascuns de lumini artificiale sau mărginit de contururile necioplite ale clădirilor.

Farmecul unei fotografii slabe de oraş vine tocmai din estomparea detaliilor (de vină sunt  numărul mic de pixeli, deschiderea mică a diafragmei, lipsa luminii naturale corespunzătoare etc) lăsând loc culorilor şi poveştii.

Nu ştiu dacă iese ceva, dar încerc. În ziua când voi avea dslr va fi greu să mai fac astfel de fotografii şi mai ales să mă entuaziasmez ca acum: mult dintr-atât de puţin.

Până atunci…

îmi plac luminile ce cresc în cer şi norii ce coboară pe pământ,

păsările în V şi soarele în O,

ferestrele de pe acoperişuri,

şi cum se alintă printre degete, soarele…

[little update]

într-o cu totul altă zi…

… din aceeași toamnă

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

Cum m-am hotărât să n-o mai dau pe Micuţa (Fuji S1000fd a mea) în urma unor frământări sufleteşti la care nu mă aşteptam, i-am spus şi ei că dacă rămâne va fi pusă la treabă şi cu toate că are ceva sechele legate de ploaie, am simţit că îşi doreşte să ne distrăm puţin ca [...] ...

Mesteacanul iti aminteste ca fiecare copac e Unul intre copaci – coaja lui alba il scoate din anonimat. Pe om, ce il face Om?!? Din lut suntem cu totii. *** Deasupra oricarui lac oricare salcie pletoasa ar arata la fel. De ce privim mai degraba malurile decat cerul, radacinile decat ramurile??! *** Gingasia unei flori [...] ...

Intersectia Bulevardului Uverturii cu a Strazii Dealul Tugulea ar putea fi doar o intersectie din Militari… Aici, insa, se afla un loc pe unde fiecare am putea sa trecem si sa ne oprim… Lacatele Dragostei… pot fi doar unul pot fi doua sau trei pot fi ruginite, uitate, dezlegate pot asculta o vesnica toamna dintre [...] ...