motto: trăiesc de-atâtea ori cea mai frumoasă zi încât nu mai am timp să mi-o imaginez

Motivare.

De pe dealul Tehomirului – satul meu natal – în zilele de iarnă cu cer senin, se văd munții. Crestele lor albe, undeva la linia inimaginabilă a orizontului, au stârnit în mintea copilului ce alerga ca vrăjit să le vadă, doruri. Habar nu avea copilul din mine ce munți sunt, cât e până la ei, care e povestea lor, dar zăpezile iernii și claritatea cerului specifică anotimpului, îi făceau să se arate și astfel, să capete un sens nebunia părăsirii sobei celei calde și urcarea hai-hui, dar cu sufletul la gură a dealului – urcare deloc ușoară, mai ales că ritmul era pe măsura nerăbdării: oare s-or vedea azi??!...

M-am întrebat deseori cum e acolo sus și chiar și după aproape trei ani de mers constant pe munte, tot voiam a ști cum e să fii pe Acel munte, al copilăriei și adolescenței mele, un munte al curiozității, dar și al unui dor necunoscut ce parcă lega toate ipostazele mele ca om, de când am putut urca întâia oară dealul și până la reîntoarcerile pline de nostalgie ale adultului plecat în lume.

Și într-o dimineață frumoasă de decembrie, am părăsit Tehomirul în drum spre Munte. Avea să fie, după 30 de ani de așteptare, Parângul.

călătoriile pe munte încep acolo unde toate gândurile se opresc din mers…

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Parâng

data: 28-29 decembrie 2011

drumeţi: eu și Andrei

traseu: Petroșani, Valea/Strada Măleia – stațiunea de schi Parâng (telescaunul e mană cerească!), bandă roșie spre Refugiul Cârja (2-3 ore), Vârful Cârja (2405m, la 30 min – 1 oră de refugiu) și retur prin Parângul Mic (2074m). Timpii variază în funcție de starea zăpezii.

albumul foto: Parâng, o tură mult visată

Costuri (de persoană) și altele:
- parcare cu plată: 20 lei pe zi de mașină (există și varianta parcării la marginea drumului pe unde se găsește loc)
- urcare/coborâre telescaun: 10 lei (durează cam 30 de minute și e bine să fie pe poziții căciula, geaca și mănușile)
- taxă de stațiune sau ceva de genul ăsta: 1.5 lei
- cazare: gratis la Refugiul Cârja cu amenajări din piatră și zăpadă sau “palatul de cleștar” după cum l-am alintat eu

Bucurie și emoții – în sfârșit, Parângul!

Am pornit la drum cu o singură dorință: să mă lase vremea măcar să-l văd! Semnele dimineții n-au fost prea optimiste căci totul era învăluit în ceață, dar cum am ieșit din sat în direcția Motru trecând dealul pe un drum de pământ, ne-am înălțat deasupra ceții și munții s-au și arătat. Abia puteam să-mi potolesc entuziasmul căci nu era doar încă un moment când vedeam astfel munții, de data aceasta chiar mergeam la ei! Apoi iarăși ceață, dar îndreptându-ne din Târgu-Jiu înspre Petroșani le-am zărit din nou crestele albe pe un cer senin fără pată.

de departe,

tot mai aproape,

De la Petroșani am mers vreo 5-6 km pe șoseaua de pe valea Măleia, înspre hotel Rusu, unde se află și baza telescaunului pe care speram să-l găsim funcționând. Drumul e superb, zăpadă peste tot, un soare puternic ce alături de chiciură îmbraca brazii și mestecenii în haine sclipitoare. Am găsit loc de parcare (am optat pentru varianta cu plată ca să nu ducem grija micuțului Jimny) și după ce ne-am echipat, am urcat plini de speranță în băncuța zburătoare, însă nu oricum, ci cu rucsacii cei mari în brațe.

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

motto (by Andrei): parcă am urcat în Piatra Mare și coborâm din Bucegi

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Piatra Mare

data: 3 decembrie 2011

drumeţi: eu și Andrei

traseu: la urcare bandă galbenă din Dâmbu Morii la Cabana Piatra Mare prin Canionul Șapte Scări; la coborâre bandă albastră și punct roșu pe la Șirul Stâncilor cu revenire în Dâmbu Morii.

timpi: 7 ore de mers relaxat cu pauză la cabană

albumul foto: O zi în Piatra Mare

harta (un fel de roșu, galben și albastru):

Munte, munte, munte!

Nici nu-mi imaginam scurta revenire acasă fără măcar o zi de munte. Am avut un plan ambițios – care a picat căci zilele scurte de iarnă cer o anumită logistică și o aliniere perfectă a planetelor în materie de timp, un plan de rezervă și mai ales, o dorință deloc ascunsă, aceea de a revedea muntele în pași de doi.

Nu zic nimic de planul măreț, îl păstrez pentru altădată, dar cel care s-a împlinit este întâlnirea cu Piatra Mare, munte în care nu ajunsesem și pe ale cărui cărări, nu foarte înalte (altitudinea maximă e sub 1900m), turele de-o zi sunt numai bune, nici prea lungi, nici prea scurte. Ar mai fi un singur impediment, vremea, iar nouă nu ne-a surâs mai deloc. Însa cine a avut vreme să observe vremea??!

Când e vorba de mers la munte, nici o trezire nu e prea grea, doar drumul se lasă cu aţipiri căci Andrei conduce aşa de lin şi de monoton încât somnul nu întârzie să apară, culmea, de obicei tocmai în zonele cu serpentine unde mişcarea constantă prin curbe se transformă într-o veritabilă legănare. Ajungem la Dâmbu Morii, localitate de care m-am tot lovit pe hartă şi care îmi place cum sună urechii, parcăm maşina şi o pornim pe forestier urmând banda galbenă spre Canionul Şapte Scări.

Cerul e mare parte înnorat, soarele lipseşte din calea noastră, decembrie ni se arată posomorât şi uscat, însă aerul rece cu adieri de cetină şi Andrei lângă sunt de-ajuns să mă bucure de liniştea muntelui şi să-mi astâmpăre dorul. Cu o săptămână în urmă mă plimbasem solitar printr-o pădure de pini a cehilor, un traseu marcat de vreo şapte kilometri, dar oricât de plăcut ar fi fost, nu mi-a inspirat mai mult de o simplă plimbare cu iz de parc.

Gândul mi-era însă la canion. O fi gheaţă, n-o fi? Curând drumul forestier şi exploatarea de lemne ce îl însoţeşte se termină, iar poteca coteşte stânga pe malul unui pârâu jumătate viu, jumătate îngheţat. După maxim 15 minute ne aflam la foişorul de la intrarea în canion.

drumuri de pământ

drumuri de gheață… (măcar așa să arate a iarnă)

Canionul Șapte Scări

Banda galbenă continuă prin canion, dar există şi un traseu de ocolire pe punct roşu pentru cei care nu vor să experimenteze senzaţii tari. Parcurgerea canionului ne-a luat cam 30 minute cu tot cu stat la poze și admirat.

Canionul mi-a displăcut din două motive: destul de întunecos – nu mi-au ieşit pozele cum îmi doream (de fapt cam toate pozele au suferit de pe urma întunecimii zilei), şi doi, pe una dintre scări, cea mai lungă, nu m-am simţit chiar în largul meu, căci treptele, adică țevi de metal se tot răsuceau în mâini şi sub tălpi – mare greşeală să păstrez mănuşile de polar, sunt foarte alunecoase…

Dacă ar fi să formulez altfel, aș spune: mie dați-mi soare, nu adrenalină

Și cum tocmai am citit Ciuma de Camus, m-a marcat un paragraf care mi s-a părut a se lega cumva pe undeva și de paragraful meu anterior:

“[...] există întotdeauna un ceas al zilei și al nopții când un om e laș și nu-i era frică decât de ceasul acela.”

Din toate celelalte motive, canionul mi s-a părut spectaculos, interesant şi fără a număra scările (mi-au părut a fi mai mult de şapte dacă e să le socotesc şi pe cele mici) şi destul de lung cât să te bucuri de strâmtoarea pereţilor. Cu alte cuvinte, e o experienţă care mi-a plăcut şi pe care mi-ar plăcea să o repet ori la vară când e debitul apei mai mare ori iarna când e mai multă gheaţă (numai castele din țurțuri îmi imaginez).

intrarea în canion

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

munților mei,

Am păstrat scrierea acestui jurnal pentru când mi-o fi mai dor de munte. Și-mi e atât de dor încât aș dezerta. Sunt de câteva săptămâni în Cehia și refuz cu înverșunare să caut un colț de lume pe-aici care să semene a munte. Eu vreau Carpații mei. Nu știu dacă pot fi înțeleasă, poate părea absurd, dar eu nu vreau alte păduri, alte ape, alte frunze galbene, alți colți de stâncă, alte creste, nu vreau înălțimi care să însemne doar numere și denumiri ce nu-mi rezonează în suflet. Cred că m-am născut prea târziu pentru mari ambiții, dar la timpul potrivit pentru a iubi.

N-aș putea spune ce înseamnă pentru mine Ciucașul. E muntele în care am trăit pe o ceață nebună prima mea tură solitară, unde un soare superb de octombrie mi-a umplut inima de bucuria singurătății, e muntele unde privirile mele și-ale lui Andrei s-au prins de mână pe cărările albe ale primei zăpezi, e muntele unde am revenit plină de speranță după o perioadă de recuperare, e muntele care, nefiind nici cel mai frumos, nici cel mai măreț, e ACELA în care îmi doresc ca fiecare toamnă și primăvară să mă întâmpine cu brândușe…

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

24-25 august 2011

M-am trezit răsfoind printre filele concediului din august (parcă ar fi trecut o grămadă de vreme de-atunci!) şi-am găsit amintirile foto ale unei ture la munte, dar nu pe munte, o tură de asfalt cum îi spun eu şi care mi-a plăcut mult căci erau locuri pe care nu le mai văzusem şi pe care le-am cercetat cât am putut.

După cum spune şi titlul, cu astea două lucruri m-am delectat: Cheile Bicazului, ce pentru mine au o însemnătate sporită dacă le privesc ca pe unul dintre leagănele alpinismului românesc şi Lacul Roşu pe care mi-am dorit să-l văd de când am deschis cartea de geografie: nu-mi păsa mie că e de baraj natural cât cioturile alea de lemne ce mă făceau tare curioasă.

Şi ca să nu credeţi că plimbăreala n-a fost una pe bune, iată câteva argumente:
- locul: Munţii Hăşmaş
- traseu: bandă galbenă de la Lacul Roşu pe toată lungimea Cheilor şi retur (erau şi variante de întors pe sus prin munte)
- drumeţi (binişor) echipaţi: Andrei şi Claudia
- hartă (o găsiţi în albumul foto) alături de indicatoare de trasee în Cheile Bicazului şi alte multe fotografii.

Cum multe de povestit nu sunt, vă invit la o scurtă vorbă cu două-trei fotografii şi bineînţeles cu propunerea de a nu rata cheile şi lacul dacă nu le-aţi văzut încă.

Când am plecat la plimbare era cam multă ceaţă, însă nu ne-am descurajat. Puteam să vedem cheile şi din maşină, dar în realitate aş fi văzut doar eu câte ceva, Andrei fiind ocupat cu condusul. Pe jos, chiar şi pe asfalt, am reuşit să le vedem amândoi şi să ne bucurăm pe deplin de măreţia stâncilor pe care nu o poate atinge comercializarea locului, ci doar se poate lăsa cucerită de bravii și ambițioșii alpinişti.

Piatra Altarului

tot ea după ce s-a ridicat ceaţa şi se vede crucea

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

“Oprește Doamne clipa, cu care măsori eternitatea…”

“Opreşte trecerea!
Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire,
dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”
În marea trecere, Lucian Blaga

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Făgăraș
data: 24-25 septembrie 2011
drumeţi : Andrei și Claudia
traseu: TR Victoria – Valea Viștei – Portița Viștei – Refugiul Viștea Mare și retur
timpi: 6.5 ore la urcare, 4 ore la coborâre (mers de voie)
traseu secundar: BR Refugiul Viștea Mare – Vârful Viștea Mare(2527m) – Vârful Moldoveanu(2544m) și retur
timpi: 1 oră dus, 15 min întors (mers alert)

Unele povești încep pe hol

Da. Plecam la serviciu vineri de dimineață. Eu. Andrei. Cu o seară înainte ziceam ceva de biclă în week-end-ul ce bătea la ușă și de Moldoveanu în cel viitor – anunțat de o tură de pe carpati.org. Cu adăugarea că ar fi o mare realizare pentru mine anul ăsta… (pentru cine nu știe încă nu pășisem pe cel mai înalt vârf al țării)
- Unde mergem? La munte? întreb eu sperând la o combinație de genul o zi biclă, una munte.
- Pe Moldoveanu, zice Andrei scurt și la obiect după cum îi e felul.
- Pe Moldoveanuu? și zâmbetul îmi forțează obrajii de nu mai pot!
- Îhîîî!
- Sigur nu mă minți? Râzi de mine! Mai că nu-mi vine a crede, dar Andrei zâmbește și ieșim pe ușă. El merge cu bicicleta la serviciu, așa că drumurile noastre se despart și eu sunt deja pe modul “mamăă, ce mă fac??! Mol-do-veanu?”

Încă nu era sigură treaba. Așteptam confirmarea, stau la serviciu ca pe ace. Oricum n-ar fi glumit el cu ceva atât de important pentru mine, dar… nici DA n-a zis Și mai știam ceva: Andrei e omul care mai întâi cercetează vremea și apoi iese din casă. Eu… vijelie! Hai, hai și apoi… stai! Șiii.. mă uit după prognoza meteo cu sufletul ghem. Găsesc o grămadă de site-uri pe care norii și ploia păreau în toi, dar mă bazez pe singurul care arată soare și șutez cât colo fiecare îndoială ce mă încearcă.

Mai apoi am aflat de la Andrei că dumnealui știa deja cum stă treaba cu ceața, norii și posibila ploaie, dar după ce mi-a văzut zâmbetul ăla (cred și eu că nu degeaba eram toată zâmbete și artificii!) n-a mai dat înapoi.
Mulțumesc Andrei.

Drumuri și amintiri

Andrei a mai fost pe Moldoveanu de vreo două ori, iar Valea Viștea a mai urcat-o o dată, însă pe varianta completă din Victoria pe vremea când nu avea mașină. Am vrut să amintesc de acest lucru căci am rezonat la povestirile de-atunci, cu mers pe forestier până la capătul răbdării și chiar după, mers condimentat cu oboseală, hărțuire canină, dormit în gară și câte altele, lucruri pe care eu nu le-am trăit și cărora le regret lipsa doar din prisma experienței. Ca el au fost și sunt încă mulți alții ce bat nu doar munți la picior ci și lungile drumuri pietroase de la poalele munţilor și pentru a căror îndârjire și patos am un adânc respect.

Acum, slavă Domnului și micuțului Jimny, înaintăm pe forestierul de pe Valea Viștei destul de mult și am mai fi putut merge dacă știam cum stă treaba la capătul drumului. Treziți cu noaptea în cap și plecați tocmai din orașul mult blamat și rău famat (capitala…), la 10 debutăm totuși în traseu. Avem de toate în spate, cort, sacii de dormit de iarnă, apă și mâncare, dar și mult, mult chef de munte.

unii n-au aflat că a venit toamna - Lăptucul-Oii e îmbobocită toată şi albinuţa la cules

e vremea alunelor! Doar să le strângi de pe jos că pietre de spart se găsesc!

mitsana trece puntea

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut: