Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.

Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.

Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.

Unei femei ii doresc sa se simta ca fiind Aceea

si nu oricare alta ce-ar putea fi in locul ei.

Si asa ar trebui sa inceapa fiecare primavara.

*nimic mai mult(lat.)

In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.

Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?

Peste tot… noduri.  Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.

Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?

Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?

Nichita Stanescu, Semn 5

“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cand ploua si e ceata in oras, cand viscoleste, cand ninge, cand cerul se lasa greu peste toate de parca ar vrea sa le ingroape in tacere si neculoare, dorul de munte isi aduce mai mult decat umbra asupra-mi.

Cum in ultimele saptamani codurile meteo galbeno-portocalii, riscurile ridicate de avalansa, dar si altele lumesti m-au tinut departe de munte, am ajuns sa ma uit cu nostalgie la fotografii, sa rasfoiesc jurnale si sa incerc sa nu ma gandesc prea mult la primul week-end liber…

Dar azi s-a intamplat ceva. Mergand prin ploaie, lasand stropii mici si reci sa-mi atinga parul, fata, am simtit pentru o clipa ca sunt in Fagaras. M-a cuprins o bucurie ciudata si desi m-am reintors cu senzatiile pe pamant stiind ca sunt aici si nu acolo, desi bucuria s-a transformat repede in nostalgie,  ziua mea a devenit cu totul alta.

Bineinteles ca ajunsa la caldurica am inceput sa analizez si sa ma intreb. De ce tocmai Fagaras? E oarecum simplu: de fiecare data cand am fost acolo vremea nu s-a sinchisit sa ma primeasca in hainele ei bune – mai ales ultima data – si cred ca undeva in subconstientul meu jurnalul ramas restanta isi cere si el drepturile.

Ca sa-mi mai treaca din dor si nu numai, ma las purtata de amintiri si ma vad in ziua de vineri, 29 ianuarie 2010,  inca la birou, stresata, obosita si cu un singur chef – de-a ma ascunde sub o perna. Intalnirea de iarna a carpati.org nu intrase in planurile mele pentru ca ratasem rezervarea la Cabana Sambata, iar pentru cort era putin cam frig, dar pana la urma, cu o zi inainte, a aparut si sansa. Muntele, in special Fagarasul, zapada, reintalnirea cu prietenii, cabana, ma asteptau toate si orasul n-a avut si nici nu va avea vreodata o contraoferta pe masura.

Cand imi fac rucsacul pentru munte am o anumita stare, un entuziasm, energii ce de-abia asteapta sa se dezlantuie, insa de data aceasta indispozitia intregii zile reusea sa umbreasca o etapa importanta a mersului la munte. Treptat insa grijile s-au dat la o parte si am adormit cu gandul la Fereastra Mare a Sambetei pe care numai in poze o mai vazusem.

Am pornit la drum, am atipit rusinos de cateva ori ca mai apoi sa dorm o ora si sa ma dezmeticesc,  in sfarsit! aproape de Zarnesti. Am revazut frumosul plai al Poienii Marului si-am ales sa urmam un drum mai pe la poalele Fagarasului si nu DN1. Intre strada si munte se intindea o fasie dreapta de campie din care muchiile se ridicau brusc si toate acestea te faceau sa te simti aproape de munte si sa mai atenueze din nerabdare. Era putin soare, dar suficient cat sa vezi crestele desfacandu-se in fasii paralele, una cate una pe masura ce inaintam, strada pustie si cam neumblata era ca un bonus  sau ca o evadare dupa aglomeratia lasata in urma, iar Jimny se descurca de minune prin zapada abia data la o parte de pluguri. Cateodata drumurile pot avea o insemnatate mai mare decat locurile din care pleci si in care vrei sa ajungi.

Fereastra Mare a Sambetei – ca un miraj. In valea de sub ea ne astepta cabana si intalnirea carpatistilor,

Am ajuns in Sambata de Sus, apoi la Manastirea Brancoveanu si cum mai puteam inainta cu masina am urcat pana  la pastravarie unde l-am si parcat pe Jimny si-am pornit la pas spre cabana pe TR. Traseul este lejer, de doua ore si jumatate vara (pe care noi le-am mers si iarna cu tot cu pauze de pozat),  urmand in prima parte un fost drum forestier pe malurile involburatei  Sambata, trecandu-i de-o parte si de alta pe podetele recent amenajate, iar in a doua parte poteca ce n-ar fi pus probleme daca n-ar fi fost pavata cu gheata din cand in cand. Imi placea cum suna: intr-o zi de sambata, pe valea Sambetei, spre Cabana Sambata.

Peisajul era simplu si infricosator totodata: viiturile dislocasera bucati mari de stanca pe care le rostogolise dupa bunul plac, busteni erau cand stivuiti  cu maiestrie umana in gramezi ordonate, cand aruncati ici-colo de parca ar fi fost bete de chibrit, zbaterile raului printre sloiurile mari de gheata facea intreaga vale sa vibreze de-atata vuiet si vaiet, siroaiele inghetasera coborand versantii formand topogane uriase printre copaci, iar dinspre bucatile mari de stanca iti atrageau atentia turturi mari stralucind in soare.

apele Sambetei, reci si nelinistite,

printre sloiuri de gheata, apa curge, pietrele raman… dar numai pana la prima viitura,

poteca fusese batuta intens de cei mai harnici dintre carpatisti,

la marginea padurii, copaci fara padure,

Si cum urcam noi facand planuri si discutand despre una-alta mai ales ca in curand ieseam din padure si se mai anuntau vreo 20 de minute pana la cabana am simtit ca vanticelul care sufla e mai mult decat briza Sambetei. Cu fiecare pas ceva se schimba si nu neaparat in bine. Am inchis fermoare, am strans sireturi, ne-am pus cagulele, glugile, manusile si inaintarea a devenit din ce in ce mai greoaie. Pasii celor dinaintea noastra disparusera deja acoperiti de zapada viscolita, nisoarea marunta si inghetata te plesnea obraznic peste fata, peticele de stanca maturata alternau cu cele in care te-afundai adanc in zapada si nici ca puteai privi inspre creasta, dar sa mai si zaresti ceva

Am ajuns la cabana si in sala de mese ne-am regasit o parte din prieteni. Vantul suiera pe la ferestre, soba incerca sa ne incalzeasca pe toti si de-aici incolo voia buna, cantarile si povestile aveau sa ne tina cu adevarat de cald. Acum era bine, dar noaptea precedenta se lasase cu vreo zero grade in camera sau chiar mai putin, insa cei patiti aveau sa recupereze sufleteste si sa nu regrete ca si-au purtat sambetele pe Valea Sambetei. Cabana e ca si cea de la Barcaciu, pe stilul vechi, cu facilitati putine si simple, dar care-i dau tocmai farmecul de care se bucura. Putinul face intr-un loc ca acesta, foarte mult.

Eu imi dorisem sa urc in Fereastra si nu am fost singura, dovada ca cei mai harnici veniti cu o zi in urma, s-au trezit de dimineata si-au pornit la drum, dar s-au vazut nevoiti sa se intoarca nu atat din pricina vremii, cat a placilor de zapada care de-abia asteptau un impuls ca sa plece la vale. Auzind si proaspetele lor patanii si pe fondul unei ninsori viscolite pusa pe treaba am acceptat ideea ca cei 1400 de metri ai cabanei e altitudinea maxima permisa de data aceasta.

Spre seara au inceput sa se adune carpatistii si sala s-a umplut pana la ultimul locsor. N-a fost o intalnire-seminar sau ceva de genul asta, s-a cantat la chitara, s-a cantat in versuri muntele, s-au revazut oameni si s-au schimbat impresii, insa dupa parerea si simtirea mea, a fost un moment pe care nu trebuie sa-l supui nici rutinei si nici uitarii.

Iesind afara, am privit cum in noaptea viscolita si rece o cabana lumina prin geamurile ei firave fiind mai mult decat un simplu Adapost si care adunase inauntru inimi iubitoare de munte si frumos – toate laolalta. In acel moment am stiut ca pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte.

A doua zi ne-am trezit, am privit spre creasta, dar Fereastra ne era in continuare inchisa si numai drumul spre casa deschis. Am lasat in urma cabana, am urmat drumul Sambetei si chiar daca am tras de timp cat am putut, a venit si momentul cand a trebuit sa ne luam ramas bun de la munte. Era a nu stiu cata oara cand Fagarasul ma primea, dar imi refuza pana la capat visele ca un doctor exigent desertul unui diabetic. Nu mai zic nimic, o stii el ce-o sti, ca nici el nu pleaca de-acolo si nici eu nu ma las, iar povestea cu mutatul muntilor din loc n-o voi! muntele-i munte cat ii lumea si pamantul, iar rabdarea si visele fac parte din specialitatea lui.

Cabana Valea Sambetei – duminica de dimineata – unul cate unul carpatistii pleacau spre casa,

de la cabana nu se zarea nimic spre inaltimi, doar Salvamontul si contururi firave prin ceata. Acolo sus ar fi trebuit sa se vada… Fereastra.

Drumul spre casa putea fi scurt, dar n-a fost. Nu ne-am grabit. Desi pustietatea, ceata, ploaia sau drumurile inzapezite ne-au stat uneori in cale, ochii nostri au stiut sa se bucure de locuri si oameni, de calatoria in sine, caci nimic nu mi se pare mai cu  pacat pe lumea aceasta decat sa crezi ca toate ti se cuvin sau ca frumusetea la indemana e gratuita si sortita monotoniei.

Poiana Marului – o zona mai mult decat pitoreasca,

point of view I,

Moeciu,

un drum greu la intoarcere, dar care mi-a placut tare mult,

serpentinele se pierdeau sau rasareau brusc din ceata,

point of view II,

Eu nu-mi doresc sa vad gradini suspendate printre cascade cu ape verzi scaldate in curcubee, caci nu caut inca Raiul. Ne gaseste si se revarsa el singur peste noi, cand si unde nu ne asteptam, chiar si in zilele cand pe strada grabiti alergam dintr-o grija in alta, iar stropii reci de ploaie ce ne-ating parul, chipul sunt mesagerii tacuti ai lucrurilor cu adevarat importante din viata noastra.

________________________________________

De luat in seama,

albumul foto

un filmulet de suflet

RT-ul lui Andrei

RT-ul Kyei

________________________________________

Dupa ce-am zidit in minte ganduri si impresii, incep jurnalul din Cozia cu un laitmotiv obsedant Umbra Soarelui la Cozia… dar renunt la el si la obiceiul de a pune titlul la final. Probabil am simtit eu ca o sa ma intind mai mult decat am facut-o vreodata pana acum cu scrisul si un titlu e intotdeauna bine pus la vorba omului (chiar daca ii e dat sa si le schimbe pe-amandoua). Dupa titlu urmeaza in ordine nefireasca:

Incheierea…

- albumul foto – Cozia. “Lasa-ma uimit…”

- muzica (am o problema cu trilulilu sau el cu wordpress-ul meu )

Update: vad ca merge pana la urma:

- raportul de tura – versiunea lui Andrei: In Cozia pe muchia Scortaru

- harta traseului:

Ziua intai:
Manastirea Turnu – (BR) – “La Troita” – (BR) – “La Melita” – Muchia Scortaru – (BR, TR) – Cabana Cozia (marcajul roz de pe harta)
Ziua a doua:
Cabana Cozia – (BR, TR) – Muchia Turneanu – (TR) – Manastirea Turnu (marcajul albastru de pe harta)

- in ordine alfabetica: Andrei, Claudia, Mihaela si Vali.

- multumiri speciale: cabanierului de la Cozia pentru vinul fiert memorabil; pisicilor pentru sedinta foto-video.

Concluziile…

au fost scrise, rescrise si in final, nescrise…

Pornirea la drum…

Sambata 16 ianuarie 2010 coboram din masina langa Manastirea Turnu. Era pana in ora 10, inca dimineata mai bine zis, asa ca frigul ne echipeaza in viteza. Urcusul se anunta pieptis, dar de-abia il astept  – sa ma incalzesc. Facem glume, mai scapa cate-un cuvant necurat urmat de Doamne iarta-ma si incepem sa urcam. Padurea de fagi e frumoasa, copacii sunt rari si svelti, razele soarelui strabat alungind umbrele lor paralele peste poteca ca si umbrele noastre, e frig si cald in acelasi timp, zapada inca lipseste, doar crestele ne apar pudrate, nu stim insa cat de mult – o sa vedem noi sus! Tac. Uimita, multumita, fericita. Abia pot raspunde la intrebarea - Iti place? – Da! si continuu sa tac…

ca intr-un vis cu ochii deschisi – padurea,

“La Troita”

fructe de vasc,

Padurea imi place foarte mult. Fiind o altitudine joasa amestecul de foioase, conifere si arbusti de tot felul imi capteaza imediat atentia. Mergem pe doua marcaje o perioada, apoi facem stanga si ramanem pe BR pana cand Andrei stie ca e timpul sa intram pe traseul “nemarcat”. Plini de elan incepem sa razbim printre tufisurile dese si garnisite cu tulpini spinoase de maces. Nu ma vait, dimpotriva, parca imi si place pentru ca-mi vin in minte tot felul de amintiri din anii traiti la tara si erau pe dealurile Tehomirului multi…. maracini. Punem ochii si pe marcajul neoficial si avem grija sa nu-l scapam.

Cand poteca, cand tufisuri sau cate-un punct de belvedere, vremea tine cu noi si urcam incetisor bucurandu-ne de toate cele simtind cu fiecare pas apropierea zapezii. Muchia Scortaru e frumoasa si e salbatica in felul ei. Foarte multe urme de animale, de la cele mici si inofensive la unele mai mari ce-ar trebui sa hiberneze, asa ca mai tragem cate-un fluierat sa le speriem pe toate… preventiv.

punct de belvedere – Valea Oltului,

tot am gasit-o eu o floricica de pozat,

Cum poteca a devenit la un moment dat suspicios de bine evidentiata si mai si cobora de pe muchie in loc sa urce, am zis noi ca o fi deviata de salvamont  spre marcajul ce urca muchia Turneanu special pentru a-i scoate de pe traseu pe cei ca noi si am hotarat sa urcam mai pe de-a dreptul. N-a dura mult escapada noastra, caci odata ajunsi pe muchie nu prea mai aveam pe unde inainta, iar urmele de urs se indeseau considerabil – semn ca ori vizuina ori barul erau pe-aproape. Am hotarat sa coboram cuminti inapoi spre potecuta noastra si am scapat cu bine din aventura alunecoasa si presarata cu crengi. Privind de jos incepea sa devina evident motivul pentru care zona stancoasa era ocolita si ocolisul… marcat.

Dupa o vreme cum mergeam noi asa cu mare spor si traversam o mica vale ne-am trezit fara poteca si fara marcaj. Mai mult de-o jumatate de ora am tot strigat dupa el, dar nici o coaja de copac n-a avut ecou. Intre doua vai si-o cale intoarsa am dat-o-n sus pe o muchie aflata in stanga celei pe care am fi vrut sa urcam, dar cumva paralela cu ea. Copacii incepeau sa fie plini de chiciura si zapada tot mai inghetata, padurea capata o stralucire aparte in razele soarelui si tot mai multi mesteceni imi apareau in cale. Incepeam sa inteleg de ce pe dealul meu era un singur mesteacan si cum de copacul aparent firav a rezistat si s-a facut mare: mesteacanul iubeste inaltimile si aerul rece. Nu intotdeauna ne nastem acolo unde ne e si locul.

pe Muchia Scortaru… sau nu

privind in sus,

Si-am continuat sa urcam parca tot cu ochii dupa vreun semn, cand valea a inceput sa se ingusteze si muchia gazda s-a unit cu Muchia Scortaru . Tot in sus si-n sus am ajuns intr-un poienita unde un grup de mesteceni drepti si frumosi ne-asteptau parca. Pe coaja alba a unuia dintre ei stralucea o pata de vopsea galbena si ne spunea un singur lucru: pe aici,  se trece! In curand o alta pata galbena ne-a intarit convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Padurea a inceput sa se rareasca si poienitele erau din ce in ce mai dese, dar si zapada mai mare. In curand aveam sa intalnim BR ce ducea spre Cabana Cozia. Cuvintele sunt de-acum de prisos…

tare dragi inimii mele – mestecenii,

amestec de anotimpuri, de frig, liniste si lumina,

nu m-am putut abtine sa nu ma pozez c-un mesteacan,

cam pe-acolo trebuie sa ajungem,

nu e doar un tablou – e o padure de mesteceni iarna,

fara timp, fara asteptari, doar neclintire,

si mai ales – fara grai,

Ne apropiam de cabana si mai era suficient timp sa lasam greul din spate si sa mai dam o tura pe cate-un varf. Desi ceva norisori se apropiau, vremea era inca frumoasa. Zapada era intr-adevar cum imi spunsese cabanierul la telefon: 20-30 de centimetri in care te-afundai cand si cand, dar mai mult atunci cand nu te-asteptai.  M-as fi simtit de-a dreptul minunat daca nu era bocancul drept ce incerca sa-mi mute calcaiul in alta parte. Din pricina lui fortasem intreg piciorul si-acum ma trezisem pe ultima suta de metri cu o durere noua in zona inghinala. N-am zis nimic, am continuat sa merg si sa-mi controlez miscarile in asa fel incat sa redistribui efortul si sa-mi relaxez piciorul din mers. Cabana era oricum aproape si mandria mea… aproape de cer.

Patru calatori intrau si inauntru alti patru ne intampinau la caldura sobei: Dinu Boghez – o prezenta impresionanta, cabanierul si doi tineri ce urcasera inaintea noastra din Turnu pe muchia Turneanu. Dupa o masa indestulatoare si-o gura de bere rece mi-am amintit ca eu la cabana beau vin fiert. Mi-am comandat o cana si-am iesit sa pozez soarele la apus. Se facuse deja frig, dar parca nu destul pentru doamnele pisici ce se insirasera pe pervazul geamului. Am facut proba piciorului cu o alergare usoara de cateva minute pe drumul forestier ce ajunge la cabana. Zapada mare, bocancii de iarna grei si usurinta cu care am alergat mi-au dovedit ca sunt in regula si ca ma pot intoarce linistita la cana mea de vin (ma astepta pe soba).

apus de soare din pragul Cabanei Cozia,

apus de soare cu pisici,

Cabana Cozia scaldata in lumina rosie si frig,

nesfarsitele mari de nori,

V-as spune mai multe despre seara la cabana, dar vinul fiert a fost mult prea bun… Imi amintesc numarul canilor baute, trei sau poate… patru si abandonarea fratiei inelului in pofida mersului la culcare. Camera era simpla si curata, era cald si bine, am mai bagat lemne si mi-am pregatit patul.

Mi-am studiat piciorul pe care ma asteptam cu teama sa-l descopar insangerat si nu mica mi-a fost surpriza sa remarc ca nu aveam nici o batatura ci doar o umflatura mare si  serioasa… cat inca un calcai. Cum bocancul imi apartinea si nici povestea Cenuseresei nu se spunea in seara aceea, m-am intins in pat in pozitia omului care chiar are de gand sa doarma. M-am gandit o clipa, in linistea lemnelor trosnind, ca nu am nevoie de mai mult pe lumea asta si am adormit vazandu-ma adormind. Dupa 13 ore m-am trezit… nemiscata si multumita – batusem recordul de 12 ore de somn neintrerupt stabilit la Cabana Dochia din Ceahlau.

Ziua se ghicea putin prin fereastra aburita si se ghicea bine – ceata si vantisor rece. Ne-am pregatit de drum si-am inceput coborarea. Am ales ca traseu TR comun o perioada cu BR ce cobora pe Muchia si apoi pe Valea Turneanu. Ne-am mai oprit pentru poze si ne-am admirat pletele albite de aburii respiratiei transformata in chiciura. Padurea asa incremenita si pierduta in ceata parea de vis, mai putin pentru cei mai inalti dintre noi care nu se puteau furisa prea usor pe sub crengile incarcate de zapada si nerabdatoare sa se scuture.

daca ar arata macar asa diminetile mele cand trebuie sa merg la munca, sigur m-as trezi mai usor,

pe unde-as vrea eu sa ma pierd…

ehee! poteca se piteste pe sub crengi incarcate de zapada – bine pentru cei mai mici dintre noi,

ceilalti trebuie sa se faca… mai mici,

acesta de numeste pentru mine –  de VIS,

Am continuat pe TR si am remarcat ca traseul era pe alocuri parca mai putin umblat decat cel nemarcat din ziua precedenta dovada ca sfarsitul s-a cam lasat cu pante alunecoase coborate printre trunchiuri cazute sau tufisuri neprietenoase. Nu prea aveai unde sa te duci, dar sigur aveai unde te innamoli. Sunt portiuni unde marcajul nou coexista cu cel vechi inca vizibil si astfel reusesti sa te pacalesti de cateva ori. Mi-au ramas si cateva idei in cap: privelistea asupra Vaii Oltului trebuie sa fie superba intr-o zi senina, dar un urcus pe-acolo e cam panta… odihnitului curajos.

din nou Valea Oltului. In stanga Manastirea Turnu unde trebuie sa ajungem,

Daca pe muchia Scortaru m-a impresionat varietatea de foioase amestecate cu conifere, pasarelele viu colorate, fructele galbene de vasc proiectate pe albastrul curat al cerului si sa nu mai zic de mesteceni, de data aceasta mi-au atras atentia o specie de stejari contorsionati cel mai probabil din cauza vascului care impiedicase dezvoltarea armonioasa a coroanei copacilor. Dar cine-a zis ca lucrurile imperfecte nu au frumusetea lor??!

Curand panta s-a mai domolit, poteca s-a latit si picioarele au inceput sa se afunde adanc intr-un covor gros de frunze de fag. In putin timp am ajuns la masa tacerii si pioletii au zis repede ca vor si ei in poza. Nici ca se putea sa nu indeplinim o asemenea dorinta si Micutza a ramas singura, pret de 10 secunde, cu ochii atintiti asupra noastra.

Vali, Mihaela, Claudia, Andrei si… pioletii,

Traseul coboara prin curtea Manastirii Turnu. Aici o binecuvantata gheata poleia pietrele si mai ca ma gandeam la  coltari pentru-o traversare onorabila. Ne-am indreptat spre masina si dupa o sedinta de spalat pioleti si schimbare rapida de bocanci ne-am imbarcat frumusel spre casa unde au trebuit sa treaca, iaca, trei saptamani aproape, ca sa scriu jurnalul.

coborarea din traseu si intrarea in curtea manastirii,

am privit indelung un calugar ce se indeparta, muntii pudrati ce ramasesera sus, oamenii ce se miscau robotic prin curtea manastirii din cauza poleiului, locuri tainice de asteptare a celor ce n-au sa mai vina niciodata, dar de unde oricand altele pot incepe,

Ma gandeam cat e frumos muntele asta si cum trebuie sa arate in primavara sau la toamna. Facand asa o scurta recapitulare descopar ca muntii care au initiala C au reusit sa ma impresioneze parca cel mai mult. Dupa Ciucasul cu turnurile lui solitare de piatra si brandusele ce mi-au insotit pasii la fel de solitari, dupa rasariturile din Ceahlau ce m-au scaldat la propriu in lumina nepamanteasca, Cozia mi s-a intiparit in inima ca nimeni altul.

Ca ochii mamei in ochii pruncului deschisi pentru prima oara.

Nu stiu daca toti oamenii pot spune repede, fara sa se gandeasca, care-i Locul. Eu pot. Mereu am putut si de la o vreme de cate ori stau pe ganduri, e suficient sa-mi amintesc de el, sa-l privesc si sa simt auto-imbarbatarea: -Poti! -Pot!

E locul din care am plecat.

In fotografia de mai jos e iarna, dar cand o vad mi se succed toate anotimpurile prin fata ochiilor. Primavara ieseam pe camp la primele raze calde ale soarelui, vara cautam umbra si… murele, toamna cu zilele ei lungi ploiase, iernile cu sanius sau plimbari pentru dezmortire.

Am atatea amintiri si toate sunt vii si pline de optimism, de speranta, vointa, curaj.

Era locul meu de joaca, locul de munca (pasteam vitele uneori si 8 ore pe zi), locul unde citeam si invatam poezii, unde-mi faceam temele, unde visam la facultatea de matematica, la Orasul cel mare, unde alergam, tricotam, cantam, scriam versuri, jucam fotbal sau de-a v-ati ascunselea, unde singuratatea nu putea fi atat de mare cat timp florile, copacii, pasarile, fluturii imi erau alaturi si unde in fiecare zi imi spuneam: esti fericita aici, dar locul tau nu e aici, nu te potrivesti aici, locul tau e altundeva, cat mai departe, in orase cum ai vazut doar la televizor, printre oameni ce te vor face sa ai si tu(in sfarsit) prieteni si numai invatand carte poti pleca, poti face toate lucrurile la care azi doar visezi…

E locul de unde imi placea sa privesc satul, valea, padurile, zarile… si acum dupa cateva ture pe munte si inaltimi adevarate stiu ca daca vreau sa urc pe acoperisul lumii o pot face oricand. Regatul meu, cum imi placea sa-i spun, e tot acolo, ma asteapta, ma cheama sa-l urc de fiecare data cand ajung acasa si il urc cu acelasi entuziasm si bucurie cum am mai facut-o de mii si mii de ori…

Azi am avut nevoie sa ma uit de sus, chiar daca doar de-aici din scaun, si sa-mi spun ca in vremurile trecute… Pot!

OLDER Posts