n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…
Cozia, 10-11 iulie 2010
Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?
Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.
“A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt
Azi sunt omul care crede că visele se află înăuntrul nostru, demult împlinite. Poate de aceea am îndrăznit să scot un vis la iveală. Îl simțeam. Realitatea îmi arăta cărțile ei în patru culori, eu nu voiam decât povestea din spatele lor. Nu m-am simțit străină de visul meu și nu mi-a fost rușine de el. Visul acesta m-a purtat la 29 de ani pe urmele celor 11-12 ani când proful de sport îmi spunea că-s talentată la o chestie numită atletism. De-atunci am trăit mereu cu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă părinții m-ar fi trimis la liceul sportiv așa cum li se tot spunea. Astăzi știu: multe, dar nu totul.
Poate că ceea ce sunt azi se datorează viselor pe care le port în mine.
Zicea Mike că voi fi alt om după acest maraton. Avea dreptate. Sunt un om care a prins aripi în 41 de ore și 35 de minute și nu pentru că am parcurs 90 km pe cărări de munte ci pentru că am trăit fiecare clipă într-un mod ciudat de firesc. N-a fost nimic nou pentru mine. Trebuia să vină acestă zi, așteptam de (prea) mult timp! Ca-ntotdeauna, toate se întâmplă cu un rost și dacă mă mai întreb uneori încotro răspunsul e mereu același, tot înainte!
Sunt încă foarte emoționată. Am zis că merg la maraton aproape din prima. După ce-am văzut eu pe harta că traseul e de fapt o mulțime de 16 trasee dintre care eu abia am făcut vreo trei, nu m-am lăsat speriată de lungimea SF (care variază de la un track de gps la altul, dar oricum sunt lejer peste 90 de km) ci ispitită de munte și de cărările sale. Sună arogant, dar un maraton de 42 de km de alergare montană mi se pare mai mult adresat prefesioniștilor și celor care se antrenează pentru asta, însă un ultramaraton e pentru oamenii care vor mai mult decât performanță, nu e suficient să alergi, să poți, să vrei. Eu m-am simțit pregătită pentru el nefiind deloc pregătită. Pur și simplu am zis da și am așteptat să vină mai repede ziua concursului.
La 7500, se concurează pe sistem de echipe(masculin, feminin sau mixt), iar eu am participat cu Mike. Alături i-am avut pe Radu și Dani care au concurat la băieți. Joi, după serviciu, toți patru ne îndreptam spre Salvamont Peștera de unde totul avea să înceapă a doua zi la ora feroce 6:00. Echipa noastră de fete, pinguinii, avea și un țel: să termine cu bine traseul maratonului. Normal că un loc pe podium nu strica aritmetica viselor, dar nu era deloc o prioritate. În total eram șase echipe de fete la categoria Elită și eu una nu am subestimat pe nimeni pentru că nu e puțin lucru să te înscrii în această competiție.
Vineri dimineața am ieșit din cort pe la ora 4:45. Frig, rouă, nerăbdare. O noapte dormită prost, chircită în căutarea unui loc drept, căci deși am controlat locul, am reușit să o dau în bară, adică în groapă. Am mai și visat ceva ciudat, Isus intrase în cort, așa cum îl știu din majoritatea icoanelor și stătusem de vorbă mult timp. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar a ieșit îmbrăcat în polarul meu. N-am îndrăznit să strig și să-mi cer polarul înapoi. În vis mă miram că visasem asta. Apoi am aflat că și ceilați avuseseră o noapte puțin cam agitată. Probabil, emoțiile. M-am echipat cu de toate, foarte sârguincios și am așteptat doar momentul startului. Am vrut să îmbrac tricoul roșu-roz, dar mi-am zis că dacă prindem podiumul o să am nevoie de el, așa că l-am pus la păstrare, just in case Și să nu uit, mi-am împletit frumos părul în două cozi.
număr de concurs: 208
poza de grup dis-de-dimineață: Radu, Mike, eu și Dani (autor: Dani)
Între a cunoaşte limitele şi a le înfrunta diferenţa stă în decizii.
Pripite sau gândite, deciziile nu sunt neaparat semne ale nevoii de a afla ci a doua natura a omului.
Când am zis “da” şi am hotărât să merg pe acest drum, nu am gândit-o, dar nici nu m-am pripit. Decizia a fost a fiinţei mele fără ca eu să intervin. Doar după a început analiza şi introspecţia şi chiar… emoţiile.
N-aş putea da înapoi. E ca şi cum m-aş trada.
Cum mă simt? Mă simt ca un copac cu trunchi, ramuri şi frunze. De cele mai multe ori trunchiul e umbrit de ramuri, ramurile sunt umbrite de frunze, iar frunzele sunt cele care iau contact cu lumea exterioară. Ele sunt cele influenţate, ele se mulează după realitatea înconjurătoare, ele trimit deciziile către trunchi cu toate că o fac doar informativ. Răspunsul vine din interior, dar se mulează după nevoile exterioare şi nu de puţine ori, se diluează în reţeaua de ramuri şi frunziş.
De data acesta, frunzele n-au apucat să trimită nimic, decizia a venit din interior, trunchiul a decis, frunzele doar s-au înfiorat puţin. Totuşi nu a teamă, ci a aer proaspăt.
Pentru mine nu va fi o competiţie ci o cunoaştere şi nici aceasta nu va fi ceva nou ci doar a ceea ce ştiu despre mine, dar care e încă umbrit.
Pe lângă senzaţia că am mai făcut asta mai am o grămadă de alte simţăminte. Parcă toate s-au trezit brusc. Erau toate acestea în mine? E până la urmă nevoie de o astfel de decizie ca să simţi că trăieşti până în ultima celulă?
O să-i spuneţi adrenalină în loc de trăire. Stiu asta. O parte sigur e, dar restul? Care rest? Lăsaţi lumina să treacă printre ramuri şi veţi înţelege.
Mai sunt şase zile până la ziua cea mare. Sunt multe cifre la mijloc, vreo 90 de km, între 7500 şi 8800 metri diferenţă de nivel, între 30 şi 50 de ore, numere incerte şi un singur lucru sigur: voi fi acolo. Maratonul acesta “sefe” pentru mulţi e cât se poate de real pentru unii dintre noi. Voi forma echipă cu Mike şi amandouă ne vom încrede în cărările muntelui.
Cum mă simt? Ca un pământ însetat sub primii stropi de ploaie…
) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
