Eu cred că romantismul e o chestie de care nu te poţi vindeca…
Eu cred că viaţa se întâmplă în doi…
Eu cred că în două palme se poate strânge toată apa mării la un loc…
Eu cred că o îmbrăţişare e nepreţuită…
[Maria McKee, Show me heaven]
Poate că nu e aşa.
Poate că romantismul vine mai târziu sau… niciodată.
Poate că suntem singuri în această viaţă.
Poate că două mâini se pot rătăci una de cealaltă.
Poate că şi îmbrăţişările mint.
de ce-aş înceta să caut? [Foto 1]
de ce-aş înceta să aştept? [Foto 2]
de ce-aş înceta să sper? [Foto 3]
de ce-aş înceta să îndrăznesc? [Foto 4]
de ce-aş înceta să fiu eu? [Foto 5]
…şi mă apucă o fericire ciudată când simt că risc totul pentru o monedă ce încă se rostogoleşte în aer…
______________________
Update: Comentarii deschise. N-am vrut să mi se strice castelul din nisip. Acum puteţi trimite valurile. Nu ştiu dacă a avut timp suficient să se transforme în rocă…
Pe malul mării stăm amândoi şi privim în larg, stăm aşa de ore bune, nu prea vorbim, decât rar câte un ai văzut? da… nu va ploua, nu… nu ne ţinem de mână, nu părem îndrăgostiţi, suntem doar două profile care răsar din nisip, ne privim rar de parcă ne-am deranja liniştile făcând-o, dar totuşi o facem şi atunci ne pierdem prin înţelesurile nerostite… ne lăsăm timp unul altuia, ne aşteptăm, desenăm cu degetele cercuri cât mai aproape de valuri şi ne dăruim cochilii de melci.
Ridic o piatră şlefuită de timp, o piatră de la începutul universului, şi eşti mirat de strălucirea ei dată de apă şi soare, dar iată că se usucă şi devine mată şi poate că e doar o piatră oarecare; nu mă pregătesc să-ţi dăruiesc alta, mai frumoasă decât prima poate, ştiu c-o vei păstra pe aceasta, aşa cum faci cu amintirile şi poveştile noastre.
Mai târziu plecăm şi cutreierăm plaja, valurile ni se par aceleaşi de parcă ne-ar urmări, nisipul ne e drag, scoicile, pietricelele ne sunt şi ele drage, până şi cioburile de sticlă colorată rotunjindu-se, începem a vorbi şi nu ne mai săturăm, ne dezgolim sufletele şi le lăsăm valurilor să le spele, e atât de bine încât simţi briza cum îşi răcoreşte inima şi-o eliberează din chingile de care nu ştiai că există până când n-ai simţit lipsa lor, e atât de bine că au dispărut toate şi n-a rămas decât sentimentul pur a ceva ce n-are nevoie de-un nume…
Trec zile şi nopţi astfel, pe plajă două contururi răsar din nisip şi rareori din mare… Ne recunoaştem în ele, râdem împreună de ele, le lăsăm să se piardă, le ajungem din urmă… dacă mă uit mai bine, doar eu las urme pe nisip, dar ştiu asta şi totuşi tu-mi zâmbeşti conspirativ că eşti într-adevăr aici…
De ziua mea, tarziu in noapte, beau in cinstea tuturor!
si mai ales,
in cinstea celor care-mi impartasesc bucuriile
si-a celor care-mi rabda tristetile!
Update: Pe langa urarile familiei si-ale prietenilor, m-au mai felicitat: BCR, Biroul de credite, Trilulilu, Neogen si inca cativa, da’ am sters mail-urile
Astept in continuare Fiscul, Politia Rutiera si eventual, Asociatia de locatari
In week-end am mai dat o tura pe la poalele Fagarasului. Aveam nevoie sa ies si imi si doream sa ajung la Intalnirea de iarna a carpati.org. Din pacate sunt cam in urma cu jurnalele (cel din Cozia e doar pe jumatate scris), sper sa recuperez caci nu cred in cei din urma care vor fi cei dintai si nici in urma care scapa turma…
Intre timp, puteti citi jurnalul lui Andrei care a fost tare harnic azi la munca si nu numai, caci cine se scoala de dimineata departe ajunge
Eu n-am reusit sa pregatesc decat un mic filmulet si sa va sugerez cumva ca nu toate zilele bune se cunosc de dimineata… dar ca drumurile pot fi ale noastre. Toate!
