Când unii văd noroiul în care-mi ţin picioarele, eu văd frumuseţea ploii ce cade peste mine.

Meet the Sun

February 14, 2012

Mărşăluirea

A ieşit soarele. Străzile sunt pline de zăpadă, trotuarele şi mai şi, de fapt nu mai există trotuare. Lumea înoată în zăpada ce trece de glezne. Mersul ăsta greoi, pentru unii un chin poate, pentru mine e simbolul întregii mele vieţi de până acum.

Fără să am picioare lungi, ghetele potrivite, fără a şti să trec peste sau să am privilegiul de-a ocoli, pur şi simplu mereu înainte, oricât de greu, oricât de alunecos e stratul de sub, oricât de tardivă ar fi ajungerea. Mereu pe lângă calea uşoară, mereu cu râvnă şi dezamăgiri, cu întoarceri din drum pentru a încerca altă variantă a Marelui Labirint, cu înţepeniri dese şi cu deziluzii picate fără milă, mereu cu neputinţa agaţată de raniţa veche, neadaptată.

Când drumul s-a întâmplat să fie drept, m-am minunat de el şi m-am bucurat cu tot avântul căci nu mi-a fost dat degeaba aşa ci doar ca să-mi trag o vreme sufletul înainte de noile tranşee. În goana hrănirilor sufleteşti m-am împiedicat de atâtea ori încât aş fi putut renunţa oricând şi chiar dacă am făcut-o declarativ, paşii au continuat să meargă, şi în aceeaşi direcţie oarbă, a idealismului naiv.

De unde atâta încăpăţânare m-am întrebat deseori. De ce e atât de greu să-mi accept condiţia. Când unii aleargă pentru performanţă, eu supravieţuiesc în supravieţuire. Nu trebuiesc nimănui. Locul meu e în rând, printre alte rânduri, mărşăluind şi-atât, anonim, nepăsător poate. Pare atât de confortabil să nu vrei mai mult. De ce mi-o fi trebuit şcoală, de ce mi-o fi trebuit iubire, de ce mi-o fi trebuit să mă doară pe vremuri vorba unui prof: unii oameni trebuie să-şi accepte condiţia??!

Ei bine, când merg prin zăpada asta nesigură, mă simt în lumea mea.

Când la fiecare pas te împarţi între vise şi atenţie, când te uiţi în jurul tău şi te simţi tras în jos şi nu poţi spune “nu”, când te încăpăţânezi să storci şi ultimul strop de sentiment şi energie din tine pentru ceva în care crezi cu inima chiar dacă simţi că nu mai e nimic de simţit acolo, când la fiecare pas îţi promiţi mai mult ştiind totuşi că nu vei avea niciodată aripi aşa cum mulţi au din naştere, ei bine, singur şi mut, mărşăluieşti mai departe, tot înainte, ca un soldat plin de patos şi totodată, necunoscut, atunci ştii cum ai ştiut mereu: nu te vei opri niciodată.

O prietenă îmi spunea cândva că fiecăruia îi e dat cât poate să ducă. Încă mă gândesc la asta. De ce mi-oi fi fost data tocmai mie??!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

February 9, 2012

Iarnă cu maidanezi şi cioară

În curtea interioară a spitalului ciori şi câini. Bolnavii le aruncă felii de pâine. E un fel de zoo-maidan acolo şi atâta timp cât priveşti de la un geam, e chiar captivant. Câinii sunt cu treaba lor, ciorile la fel. La numite felii de pâine se duc câinii, la altele ciorile. Câinele care prinde felia e stăpân absolut asupra ei, la ciori e mai complicat. Una fuge cu pâinea în cioc, celelalte o urmăresc până când felia e înjumătăţită, jumătăţile înjumătăţite şi tot aşa.

Tata îmi spunea: ciorile trăiesc mult pentru că singura lor grijă e supravieţuirea şi nimic altceva.

Câinii se plimbau doar în lungul unor poteci făcute tot de ei. Fuseseră acolo încă de la prima oră a dimineţii. Ciorile nu. Ele au venit pe la opt şi s-au desprins dintr-un stol mai mare ce a continuat migraţia. După câteva ore ce incluseseră şi servirea micului-dejun în spital, câinii erau plictisiţi, ciorile sătule. Câinii aliniaţi pe poteca lor, ciorile pe câte o creangă de copac de unde rareori se mai deranjau cu câte-un zbor.

Un zgomot i-a făcut pe câini să tresară şi au pornit-o în goană spre sursa lui. Nu era nimic pesemne căci s-au întors repede la locul lor. În camera de spital era frig. Uneori atât de frig încât senzaţia de frison mă îndrepta spre fereastră: oare ce mai fac ciorile??!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

last comments

February 3, 2012

Cronica unui concert anunţat

A fost propunerea lui Andrei încă de pe când eram în Cehia deci, mulţumesc! Trebuie să precizez că ascult deseori muzică clasică, însă niciodată pe viu şi nu se compară cu nici o înregistrare. Să mergi la un astfel de concert e unul dintre lucrurile pe care măcar o dată în viaţă ar trebui să ni le dăruim. Mai mult de-atât, dacă vi se pare că nu există o poveste, doar mergeţi şi lăsaţi-vă furaţi, povestea se va naşte acolo, în fiecare dintre voi.

Ne-am prezentat la Ateneu, preţuri pe măsură (50 lei biletul), lume bună şi o clădire în care simţi că dincolo de auriul decoraţiunilor interioare arta respiră la ea acasă. Dar să înceapă concertul. În program două simfonii, Simfonia Spaniolă (Edouard Lalo) şi Simfonia Fantastică (Hector Berlioz). Mă frământau ceva emoţii printre sunetele de acordare ale instrumentelor. Şi-a început.

Nici un fior de ger nu se poate asemăna cu fiorul pe care-l simţi încă de la primul sunet de arcuş ce muşcă din corzile întinse pentru vibraţia perfectă. Fiorii muzicii te iscodesc, te răscolesc, te fac să te simţi incredibil de viu şi să te destinzi chiar în senzaţia aceea de fals frig. Te amuţesc sunetele, gândurile-ţi pleacă din minte şi-ţi năpădesc trupul, mâinile, ochii, obrajii, picioarele, stomacul – toate pulsează la invazia muzicii, toate se domolesc odată cu ea sau izbucnesc năvalnic în vâltorile ei. Undeva în colţul ochilor, lacrimi rotunde mă încercau din prea multul simţămintelor.

A durat ceva până să mă dezmeticesc din vrajă. În faţa mea o mare de capete în contre-jour. Toate, nemişcate. Parfumurile ţinutelor elegante se uniseră într-unul singur ce contribuia olfactiv, dacă mai era nevoie, la simfonia simţurilor. Ochii căutau cu neîncetare să dezlege taina atât de naturală a mişcărilor şi doar mintea le răspundea: muncă, dăruire şi încă ceva…

După prima simfonie mi-am dat seama că abia dacă mă mişcasem, eram amorţită cu totul, dar tot ce-mi doream era să înceapă următoarea simfonie. Şi a fost, după cum îi e şi numele, fantastică! Cred că am experimentat una dintre cele mai interesante stări încercate vreodată.

Sunetele joase de contrabas şi violoncel îmi ţineau trupul într-o continuă înfiorare, sunetele înalte de vioară îmi ofereau trepte tot mai înalte pe care să le urc într-o arcuire interioară continuă, sunetele suave de harpă, de flaut atingeau celule nebănuite din mine, instrumentele de percuţie mă uimeau cu o gamă de nuanţe auditive ce creşteau ritmul încordărilor interioare, astfel că mă temeam ca încetarea muzicii să nu mă elibereze ca pe o săgeată într-o lume, devenită dintr-o dată, searbădă.

N-a fost aşa. Muzica, odată intrată în fiecare por al fiinţei, rămâne acolo mult timp chiar şi după ce instrumentele încetează a o cânta.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

last comments

February 3, 2012

2% pentru munte

Născută din sânul iubitorilor de munte strânşi cu zecile de mii de comunitatea carpati.org, Asociaţia Montană Carpaţi (AMC) a întreprins din 2008 şi până în prezent numeroase acţiuni care să protejeze atât muntele pe care îl iubim cu toţii, dar şi pe cei care îi calcă potecile în căutarea liniştii şi a peisajelor încă sălbatice pe care Carpaţii noştri le oferă.

Acest 2% este direcţionat automat spre bugetul statului în cazul în care fiecare dintre noi nu decide ALTFEL.

Declaraţiile se completează şi împreună cu fişa fiscală dată de angajator se depun (/trimit prin poştă) la Administraţia Finanţelor Publice de care aparţineţi.

Cei din Bucureşti mă puteţi contacta (meetsunro @ gmail . com) pentru mai multe detalii sau chiar îmi puteţi trimite fişele pentru a fi depuse de către noi la Administraţie.

Mai multe detalii despre cum se procedează cu declaraţiile.

P.S. 1. Dacă are cineva vreo nelămurire sunt membră Verificaţi aici: pagina Asociaţiei Montane Carpaţi ->Lista Membrilor->poziţia 22

P.S.2. Dacă nu vă interesează să direcţionaţi pentru munte, faceţi-o pentru ceva în care credeţi (fundaţii, spitale etc.), numai faceţi-o!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

last comments

February 1, 2012

AMR 1. Ca pe ace, acele ceasului

Atenționez din start că postarea asta va fi una amalgamată căci simțirile ce mă încearcă sunt de tot felul…

Și nu voi pune nici acea poză care ar fi trebuit să încheie șirul ultimelor șase AMR-uri căci azi îmi place să cred și să simt că totul se reduce la DOI.

***

Fără să exagerez, azi e ziua cea mai lungă. Trezirea devreme, finalizare bagaj, predare cameră, serviciu, timpul trece greu, nu prea e mare lucru de făcut, apoi hotel, o cafea, o așteptare lungă pe canapeaua din hol, dar e ultima așteptare, apoi drumul spre Praga, aeroport, aglomerație, câteva ore de lectură într-un scaun rece până când vine îmbarcarea cu carabalâcul ei, dar voi fi tot mai aproape de destinația mult dorită și totuși, nu mai devreme de mijlocul nopții, voi ateriza odată cu 2 ~~ianuarie~~ februarie și-mi voi umple nările de mirosul cald al casei mele abia mai târziu în noapte.

***

Experimentul ăsta al scrisului zilnic n-a fost rău deloc, în unele zile chiar am dat peste, în altele m-am străduit să țin pasul, cum-necum l-am dus la capăt și nu doar singură, mulți dintre voi mi-ați fost alături și să nu credeți că n-am băgat de seamă. Tocmai de aceea, vă promit că revin la ritmul meu normal de scris, adică măcar câte o zi de pauză ca să se mai aștearnă ideile.

***

O să spuneţi că sunt nebună, dar m-am săturat de traiul facil la hotel, de oraşul ăsta liniştit, de falsa comoditate dată de depărtarea de anumite probleme. Ele însă există şi prefer să trăiesc în mijlocul lor, decât undeva pe margine. Mi-e dor să gătesc, să mă trezesc greu dimineaţa şi nimeni să nu mă aştepte cu micul-dejun, să plec la serviciu, să mănânc pe drum un covrig la un leu, seara să-mi găsesc casa în dezordinea în care am lăsat-o dimineaţa, să nu-mi potrivească nimeni papucii, stângul la stânga dreptului… Par lucruri mărunte, dar după trei luni îţi dai bine seama ce fel de om eşti tocmai prin prisma acestor lucruri.

***

Acasă e tare frig, dar nu gerul mă îngrijorează cât amorţeala românilor. Am urmărit protestele, Piaţa, facebook-ul, uneori înregistrările emisiunilor TV şi am constatat cu regret că ne definesc alegerile proaste şi neputinţa de a renunţa la comoditate. Poporul meu preferă să stea în hotelul imaginar al acceptării și derogării.
Să se schimbe, dar să schimbe alţii.
Să se ceară drepturile, dar să ceară doar cei care nu le au.
Să se lupte, dar să lupte doar cei care au cu ce.
Să ne facem auziţi, dar să strige doar caraghioşii.

____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare