Trăiri urbane cu flori de câmp

Am găsit în Montreal un câmp cu flori. Mărturisesc, l-am căutat, mi l-am dorit, l-am adulmecat ca o albină în căutare de polen pentru suflet. Am strâns mult polen, să curgă mierea.

Flori de camp. Margarete. Sanziene

Asta am scris pe facebook câteva ore mai devreme și mi-e greu să trec dincolo de această stare și de aceste cuvinte. Nu știu ce faceți voi când sunteți într-un loc străin pe care vreți a-l cunoaște, nu știu de unde începeți. Sunt sigură că abordarea se schimbă în funcție de scopul pentru care sunteți acolo: dacă vizita are zile numărate atunci veți intra în muzee, veți intra în restaurante, veți învăța harta orașului din primele ore și veți pleca din el cu o listă întreagă de lucruri văzute și de lucruri rămase pentru o dată viitoare.

Dar când știi că ai timp să-l cunoști pe îndelete cum procedezi!?! (retoric întreb căci fiecare află răspunsul propriu numai atunci când e cazul, niciodată înainte…). Pe mine una, graba nu mă dă afară din casă, nici ambiția de a da totul gata în trei zile, trei săptămâni, trei luni. Uneori chestia asta mă înfurie orb: ce aștept? Însă întotdeauna atunci când aflu răspunsurile trăiesc sentimentul că deși îmi par un om de-a-ndoaselea, totul se întâmplă cu un rost. Rostul meu nu e să caut și să găsesc ci să trăiesc momente de bucurie intensă, momente de-o simplitate copleșitoare.

Încercând a (mă) înțelege mai mult, răspunsurile mă năpădesc după un astfel de moment trăit, savurat, decantat. Îmi răspund unor ”de ce”-uri vechi, unor ”cum”-uri noi și probabil unor viitoare întrebări. De-ar fi așa simplu! Să știi e una, să accepți și să întreții acceptarea e cu totul altceva…

Dintr-un impuls ce poartă ștampila momentului potrivit, am pornit din liniștitul meu cartier spre oraș, spre marele mușuroi urban (centrul Montrealului se pretează la sintagma asta având în vedere că pe cât de mare se înalță deasupra pământului pe atât compensează în subteran) și l-am colindat în ritmul meu haotic, neprogramat, ce lasă deoparte schița de acasă și își îngăduie decizii la fiecare intersecție chiar dacă în direcția omisă cu bună știință se afla ceva important de văzut. Într-o atmosferă de paradox, când mă apucă felul ăsta de umblet, știu că sunt pe drumul cel bun.

Am mers unde și pe unde mi-a poftit inima – am uitat să spun că am plecat cu bicicleta ca să am libertate maximă de mișcare – fără să mă uit la ceas și fără să-mi impun vreun lucru, cât de mic. De pildă, am făcut multe fotografii, dar am lăsat și multe cadre să treacă fără să scot aparatul din simplul motiv că nu am vrut. Am privit, am oprit în loc chiar, am plecat mai departe și mi-ar plăcea să experimentez mai des acest sentiment al absorbției fără dovadă.

M-am abătut încă o dată de la planul inițial atunci când am început să iau direcția spre casă. Varianta scurtă era să mă setez pe pista de bicicletă și gata, dar varianta lungă a venit din curiozitate, din faptul că nu era nimic de văzut în mod oficial. Și așa am dat de un colț care mă aștepta. Dacă vrei să te iert, adu-mi flori de câmp, dacă nu, te voi ierta oricum, însă nu știu când… Și Montrealul, cu turnurile lui de sticlă la o ridicătură de privire, mi-a adus flori de câmp, iarbă înaltă, miros de fân și un parfum-amestec de esențe delicate pe care l-am inspirat cu desfătare. Nici o parfumerie din lume n-are sticluța aceasta pe raft.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Am stat acolo o vreme fericită că mașina de tuns iarba a cruțat colțul acesta, deloc mic. Fericită că singurul personaj din zonă, un pescar, m-a ignorat total și doar la plecare mi-a zâmbit, iar zâmbetul lui a avut chip de imigrant, de om care va pune pe masă acel pește, de om care nu vrea să facă o conversație inutilă doar pentru că așa face toată lumea, de om care a avut o părere despre mine umblând prin iarbă și indiferent care a fost aceea, ea a existat. Când ești într-un oraș ca Montreal, cu atât de multe nuanțe, toleranța vine la pachet și cu o anume lipsă de rezonanță…

E greu de explicat bucuria (mea) de a fi într-un câmp cu flori, urban și totuși autentic. Nu e vorba de specii, nume, despre vreo descoperire, câmpul putea fi acasă, în Montreal, în China etc. ci pur și simplu de întâlnirea cu ceva ce mă hrănește acolo înăuntru. Sunt amintiri la mijloc, e o legătură cu jumătate din viața mea, e felul meu de-a fi, cine știe??! Când eram copil, adolescentă, trăiam des astfel de momente fără să mă plictisesc cu toate că era vorba de același câmp. Cred că se ridică deasupra înțelegerii mele, poate că spiritul fiecăruia dintre noi e plămădit din elemente ce atunci când se întâlnesc, conexiunile lor sunt mai presus de noi. Le numim bucurie, fericire, îndrăgostire, revelație, epifanie… și uneori cuvintele se opresc înainte de a putea descrie inexplicabilul simțit.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

Montreal. Lachine Canal. Flori de camp.

18 Comentarii

  • Cât de curând o să-ți arat floricelele de pe câmpiile de la mine, căci ies și eu să le pozez destul de des :) Floricele și Fluturi, ce m-aș face eu fără ele/ei? Sunt ținta obiectivului meu foto din mai până în octombrie :)

  • Super faine pozele!
    E placut sa gasesti astfel de locuri in mijlocul orasului.
    Eu cand am venit aici, mi-am luat un ghid de la oficul de turism si am facut toate traseele propuse de ei si nu numai, am vizitat toate muzeele, pietele, strazile de ajunsesem in cateva luni sa cunosc orasul mai bine ca Andrei, care locuia aici de 8 ani :)). Desigur ca am terminat repede, orasul fiind mic :D.

    • Eh, Larisa, tu pari genul metodic, eu sunt genul visator. Pe mine trebuie sa ma “cucereasca” cu ceva apropiat sufletului meu ca sa-mi trezeasca interesul. E drept ca ma impresioneaza ce are orasul de oferit, ca-i modern, ca-i vechi, dar nu sunt genul care sa cada pe spate dintr-atata. Cu locurile ca acestea insa, isi “spala” pacatele si ma face sa ma simt mai putin straina.

  • daca ai sti cat de bine te inteleg :))) si cu timpul care atunci cand e din belsug si nu e organizat parca iti sta pe creier, si cu lucrurile care sunt frumoase dar parca nu-ti spun nimic, si cu bucuria fara dovada (eu sunt si mai egoista, uneori vad un loc atat de frumos, asa mi se pare mie cel putin, incat nu-l fotografiez tocmai pentru a-mi ramane doar mie)

    • Pana la urma toti ar trebui sa avem acest camp cu flori al nostru, ceva care sa ne faca sa simtim intens fara sa presupuna spectaculozitate, adrenalina, iesire din comun etc.
      Si intr-adevar, tendinta e sa tii pentru tine cu toate ca vraja, daca e adevarata, nu se risipeste asa usor :)

  • Am trait sentimentul tau, un pic diferit, fiind o padure in mijlocul orajului, un parc padure, o oaza ce-mi luase mintile, cu poteci si miros de iarba uda, de ganganii, lumina rasfirata si mult verde.
    Am postat la vremea respectiva in picasa. Si inainte sa spun adio orasului ce mi-a fost casa timp de un an, am descoperit un al doile loc, similar. Asa ca o parte din mine a ramasa acolo.
    Si cate astfel de locuri am putea vedea daca pacostea asta de gazon nu s-ar fi inventat…(

    • S-a cosit locul. Era cred o chestiune de timp. Plus ca acum deja s-a ”trecut” pajistea, aici vad ca datorita climei totul merge mult mai repede ca in Romania: la o saptamana dupa ce mancasem zmeura coapta deja se trecuse cu totul…

      Alte locuri mai salbatice sunt (eu cu bicla le descopar) cum treci pe Ile des Soeurs, apoi mergi spre estacada si dupa poti continua spre nord spre parcul Jean Drapeau sau spre sud pe o fasie lunga de dig ce separa fluviul de canalul navigabil. Ambele variante ofera la un moment dat si niste poteci pe langa apa pe unde doar pescarii si ”dubiosii” ca mine isi fac veacul. Cu toate astea acum in august cam totul a inceput sa se usuce, e inevitabil… dar gâzele sunt tot acolo :)

  • Ooooof, speram sa mai gasesc. N-are nimic, ma mai invart si poate am noroc pe langa Montreal, mai la munte. Sau ma duc direct la florarie :).
    Mulțam de raspuns.
    Da, stiu insectele astea ce musca urat. Undeva in primii ani am intors apartamentul pe dos dupa o iesire la un lac. Am fost convinsi ca avem plosnițe. Nu știu ce ne-a mușcat, dar începea să se vadă și să mănânce după câteva zile, la întâmplare, pe rând. :))

    • Mergi la florarie :)
      Eventual una de la vreo piata gen Atwater, poate ai bafta sa dai peste ceva ce seamana a flori de camp :)
      Chestie e ca acum fiind august, prea putine flori mai sunt inflorite desi, cu putin noroc ai mai putea gasi cate ceva pe malurile fluviului.

      Am citit de faza cu plosnitele, nu prea mi-a venit sa cred ca exista (sincer, eu stiam de ele doar din povestile bunicilor pe cand se dormea pe saltea de paie etc.), dar casele de lemn de pe aici probabil le favorizeaza.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *