Mașina

De când am plecat de-acasă și de când am venit aici ne-am tot uitat după mașini căci oricât am folosi metroul, mersul pe jos sau bicicleta, când vine vorba de plimbări, pe continentul american mașina face legea… De cele mai multe ori ne-am uitat la modul:

Andrei: uite un chevrolet!
Claudia: care, ăla negru?
A: nu mă! ăla e dodge… unde te uiți?
C: aaa… păi mă uitam, dar să-mi zici clar la ce să mă uit, culoarea… ia uite ce pasăre! are gâtul colorat cu albastru!
A: ce faină e toyota yaris, o vezi?
C: aha… mă uit… au înflorit narcisele…
A: o vezi, e aia care trece! uită-te la siglă, ține-o minte!

Sper că ați priceput ideea. E drept că oricât m-am chinuit să aprofundez subiectul, nu s-a lipit de mine. Eu voiam o mașină (cu patru roți și eventual roșie), ceva mai mare decât Suzuki Jimny căci am experimentat destul portbagajul mic, dar nu prea mare ca să fie ușor de parcat. Și după ceva chinuri de citit despre mașini, am mai adăugat pe lista pretențiilor mele să nu aibă motor american de 4 litri (câtă risipă…), dar să aibă cutie automată că dacă tot suntem aici să vedem și noi cum e. Nu voiam să fie nouă și nici la mâna a doua dar aproape nouă căci nu sunt genul care să se uite la mașină ca la bibelou și să jelească dacă se întâmplă nenorocirea de-a fi zgâriată de vreo crenguță. Pentru mine mașina e ceva ce trebuie folosit.

În condițiile astea acum vreo două săptămâni plecam cu bicicleta de pe Insula Montreal ca să cercetez oferta unui dealer. Mașinile second pot fi cumpărate direct de la proprietar sau prin dealeri. Oricât a cercetat Andrei site-urile și chiar dacă prețurile erau evident mai mici când cel care vindea era chiar proprietarul, de la văzut și plăcut până la contactat efectiv omul ceva se tot scurtcircuita. Așa că a început să se uite după dealeri (iar eu după flori și păsări mai departe…). Și cum începusem a vă spune, prilej de bălăureală urbană cu bicicleta și cu gps-ul de pe telefon. N-a fost simplu, am trecut fluviul pe un pod, apoi am folosit o ecluză ca să trec și peste un canal, am traversat o autostradă pe o pasarelă și am ajuns în cele din urmă și la magazinul de mașini (și asta de una singură). Acolo mă întâmpină Ali, un indian-iranian care nu se lasă impresionat de postura mea de biciclistă: am venit să văd ce mașini aveți. Păi de care v-ar interesa? Ups! Chiar așa, de care?

Și mi-am forțat mintea să elibereze niște chestii cu care mi le tot repetase Andrei și-i spun ceva de genul: automată – maxim 5000$ – motor de 2 litri. Omul m-a luat în serios și a început să-mi arate și să-mi explice, dar pe mine deja mă cam pierduse. Sincer, îmi era să nu vină careva tip-til și să-mi fure bicicleta rămasă sprijinită de un stâlp la îndemnul lui Ali: las-o acolo, e în siguranță! Eu trebuia să mă întorc pe ea acasă, nu el!

După ce mi-a arătat câteva mașini și am văzut că ofertă e, om de treabă pare să fie (doar ce ieșise cu nasul dintr-un motor la care lucra ca să facă pe vânzătorul și nici cu vorba nu vindea stelele de pe cer), am decis eu că e vremea să plec. Evident, i-am spus că vin cu soțul că eu nu mă pricep, că doar am fost trimisă în prealabilă cercetare (ca buzduganul din poveste). Pun pariu că Ali nu se gândea că o să mă mai vadă vreodată.

Pe drumul de întors am tot repetat în minte ce aflasem, dar până la discuția de seară memoria mea făcuse curățenie generală:

A: și cum erau și cum arătau?
C: cum să fie, mașini…
A: erau modele mai noi, mai vechi?
C: mai vechiuțe așa…
A: dacă îți arăt o poză, ai recunoaște-o?
C: daaa…

Totuși, cum am cumpărat mașină în Montreal

Chestia e că în week-end Andrei a aranjat cu un prieten să ne ducă pe la niște dealeri și uite așa, m-am întors la Ali care m-a recunoscut pe dată deși nu mai purtam colanți și cască și care, s-a oferit să ne facă un preț bun căci suntem abia veniți în Canada. În sfârșit, pentru mine orice mașină fără tabla ruginită e mașină, dar Andrei a pus de la sosire ochii pe una, tot Suzuki cum a mai avut, dar din pură întâmplare. Era ce-i drept una dintre cele pe care mi-o arătase și mie Ali, dar asta era singura amintire. Discuțiile au mers înspre bine, am dat o tură cu mașina și i-am descoperit și primul cusur: nu-i mergea aerul condiționat și deja veniseră căldurile…

Uite așa am plecat acasă cu mâna goală, mai ales că mai lăsasem și niște bani acolo… avans 🙂 Ali s-a jurat că se dă peste cap și se ocupă de problema cu AC-ul și eu una l-am crezut. Nu știu de ce, dar firma aia de cartier, practic o baracă-garaj înconjurată de mașini aproape stivuite una peste alta, mi-a făcut o impresie umană, mi-a dat încredere mai mult ca ditamai hectarul de mașini luxoase afișat de un alt dealer la care am fost în aceeași zi.

A urmat o săptămână în care m-am tot conversat cu Ali: ce face mașina, se repară? Se repară! Acum îi facem ultimele verificări…  și nu știu ce au tot verificat, dar aproape peste o săptămână a veni momentul să mergem să o luăm. Imaginați-vă ce emoții pe noi. Eu stau prost cu experiența, dar știam legislația și semnele că le învățasem de curând pentru examenul teoretic. Andrei stă bine cu condusul, dar nu e prea sigur cu semnele și regulile pe care doar le-a răsfoit. Plus mașina cu transmisie automată despre care oricât ți s-ar spune că e simplu, până nu încerci, nu crezi. Am zis noi că împreună facem o echipă, noi doi și gps-ul.

Am ajuns la locul faptei într-o dimineață tare frumoasă. Liliac înflorit peste tot, păpădii, case cochete la care te uiți ca la un decor de film și nu din fotoliu, ești chiar acolo. Mașina (aproape a) noastră era scoasă din stivă, gata de plecare, curățată, îi schimbaseră saboții de frână (aici s-ar putea să fi scris o prostie, dar erau doi… ), i-au pus preșuri noi la interior, mai lipsea să-i facă și plinul. Am intrat în ”sediu” și mi-a amintit de serviciul tatei, de barăcile dispeceratelor de la autobaze unde printre cauciuri și piese de mașină zac tone de dosare. Ceva de genul ăsta era și aici, iar domnul care se ocupa de hârțogăraie era un iranian oarecum simpatic, deloc apretat. Ali era trimis în misiune să cumpere o mașină și pentru o clipă mi-a trecut prin cap: să vezi că anume a plecat. Acum, uitai să vă scriu că noi am negociat o formă de contract verbală, scris era numai avansul, iar dacă se întâmpla altfel, dovadă ioc!

În Canada mașinile se cumpără foarte repede. Când se cumpără direct de la proprietar cei doi merg la un birou care se ocupă de același acte în același fel ca dealer-ul. Se face un contract de ”vânzare-cumpărare” pe care se scrie suma, impozitul pe vânzare și una dintre taxe [1] (tva-ul cu care suntem noi obișnuiți e împărțit aici în două: taxa către Canada și taxa către provincie, Quebec în cazul nostru). Ni s-au dat și actele de înmatriculare ale fostului proprietar cu care să mergem la un birou SAAQ să o înmatriculăm pe numele nostru [2]. În geamul din spate ni s-a lipit o hârtie cu numele meu și un număr temporar [3]. I-am dat banii, i-a numărat și asta a fost tot. Aaa, nu tot, că nu poți pleca cu ea fără să fie asigurată [4]. A sunat el la o firmă de asigurări căci de obicei se fac prin telefon. Am comunicat datele și faxul ăla de confirmare a fost chestia care a durat cel mai mult din tot procesul de vânzare.

Apoi cheile: una ție, una ție și gata, la revedere copii, noi ne întoarcem la inspectat mașini sub capotă. Adică la propriu căci oamenii chiar munceau, ba fizic, ba telefonic că sbârnâiau într-una, iar de la birou până la rampă doar doi pași erau și un coridor lung și negru printre stive de cauciuri. Mi-a plăcut locul ăla, nu știu de ce, poate pentru că mi-a amintit de România, de micile ei afaceri în care oamenii muncesc la una, șef sau angajat sau poate că mi-a amintit de oamenii simpli.

Ne-am urcat în ea, am dat o tură prin cartier ca să vedem care e mișcarea cu cele doar două pedale și duși am fost. Adică nu prea departe că am intrat la un ”peco” să băgăm benzină. 1.29$ = 4.26 lei pe litru. Mda, mai ieftin ca în România… Apoi am mâncat la Mc… da ăla, dar nu cred că mai mergem vreodată căci știam ce marfă au, dar că e și scumpă nejustificat asta nu se poate trece cu vederea. Ca să fiu sinceră cu voi,
îmi era foame, nu apucasem să-mi beau cafeaua, iar la mec erau locuri de parcare gârlă, plus că trebuia să udăm măcar simbolic achiziția. De-aia!

Și uite așa am adus mașina sub fereastră. Ce pot să zic, am condus-o pe rând și eu și Andrei și pedala aia invizibilă de ambreiaj își cere drepturile, ca să nu mai zic de schimbătorul fantomatic de viteze spre care mâna dreaptă mai are tendințe de a-l apuca. Altfel e simplu, e atât de simplu încât până și eu pot spune asta cu cei ~1000km pe care i-am condus cumulat în cei nouă ani de permis. Vitezele se schimbă singure, mașina pleacă de pe loc dacă iei piciorul de pe frână, iar dacă ești în pantă (spaima oricărui începător) tot înainte merge. Are totuși o manetă cu niște poziții anti-prost: P = Parcare, R = Reverse, D = Drive.

Azi am ieșit amândouă în oraș ca fetele. Am fost să ne luăm număr de-ăla pe plăcuță. Am dat o tură și pentru că nu erau locuri de parcare și mai era și ziua în care se ridică gunoiul motiv pentru care nu se parca în dreptul tomberoanelor, am dus mașina acasă și m-am dus pe jos. Era la cinci minute. Acolo la biroul SAAQ urma să fie și etapa [5] – înmatricularea, dacă tot vă întrebați ce e cu numerele astea. Un domn mi-a cerut actele deja pregătite de dealer, permisul, pașaportul, banii și mai rămăsesem și eu cu viața, nu așa se întâmplă mereu?!? A strâmbat din nas la permisul meu românesc și cică mai voia încă un act cu poză. Eu (fată deșteaptă, n.a. autoironie) m-am prins că pe aici cu o hârtiuță care nu înseamnă nimic poți face diferența așa că aveam cu mine o scrisoare de la compania de electricitate care nu avea nici o legătură cu partea auto, dar avea numele meu și adresa de Montreal (cu asta mai vii de-acasă!) și hârtiile de la examenul teoretic care iar n-au nici o valoarea legală, ci niște ciorne aș putea spune, pe care oricine le-ar putea face pe calculator. Când le-a văzut omul, s-a declarat învins: nu-i mai trebuie nimic suplimentar, a lui sunt! Și având în vedere că am plătit și ce-a de-a doua taxă și că în total am lăsat câteva sute de dolari la ghișeul ăla… aveau și de ce să-mi sticlească ochii la vederea plăcuței de înmatriculare scoasă de sub tejghea.

numar-masina- canada

Ceva de genul ăsta sunt numerele pe aici, se dau la rând, fără preferințe (nu că n-aș fi avut măcar una, SUN). Motto-ul este Je me souviens (îmi amintesc / I remember) și l-a înlocuit pe La Belle Province în 1978. Cum care belă și care provincie? Quebec. Povestea acestei amintiri continue este foarte interesantă și promit să o scriu în viitorul apropiat pe îndelete, dar pe scurt este vorba de a nu uita faptele trecutului și de a învăța din ele.

Și cu asta, toate formalitățile de cumpărare a unei mașini s-au încheiat. Dacă n-aș fi eu vorbă lungă, era de-ajuns să înșirui cinci liniuțe aici și gata. M-am întors la mașină și am plecat la cumpărături căci trebuie să prindem și plăcuța aia cu ceva. Evident, am luat o grămadă de chestii în plus, pământ și răsaduri de flori că noi fetele ne întoarcem la preocupările clasice. Mașina e ca fie folosită și completez în cazul subsemnatei, ca să te simți folosit când nădușești… parcând-o. Mai am mult de lucru la manevrele astea, dar nu-i nimic, și Canada-i mare, o fi loc.

p.s. azi pe străzile Montrealului google maps raporta trafic încetinit, dar nimeni, repet, absolut nimeni nu o claxona pe tanti aia care mergea cu vreo 30 la oră 🙂

p.s.2. o poză cu dumneaei parcată la scara… de incendiu (prima de jos). N-a fost să fie roșie și până mă obișnuiesc cu forma presimt că o să am probleme cu dibuitul ei prin parcări.

masina 2

17 Comentarii

  • Eu ma bucur ca nu a trebuit sa schimbam nici permisul, nici sa ne luam alta masina si ca Filofeteia are si ea parte de niste drumuri decente. Cred ca o sa aiba un soc cand va reveni la drumurile din Romania.

    • @Mike: =))
      Aici drumurile nu sunt toate netede ca in palma, dar nici rele, sunt alt tip de gropi, mai intinse si mai putin adanci, iar noi, avem parte de o altfel de suspensie ca cea rigida a lui Jimny cu care recunosc ca ma obisnuisem….

  • Eu am făcut cu nervii cînd am avut parte de cutie de viteze automată. Prima gherlă a fost chiar la ieşirea din parcare. Obişnuit de atîta timp cu manuală, instinctul de a trece într-a doua a fost prea puternic. Drept urmare, am luat instintiv schimbătorul, simultan cu apăsarea ambreiajului. A? Care ambreiaj, că era frîna. Eu am muşcat din volan, iar unul din colegii din spate a ajuns în faţă.

    Cu aceeaşi maşină spărgeam nuci cu sfincterele într-o depăşire, noroc că a fost unul mai deştept ca mine şi a făcut o chestie marfă. Am călcat pedala la fund, iar maşina parcă a prins aripi. Urît, în orice caz.

    Nu neg că e mai comod cu automată, dar cred că m-aş plictisi groaznic să nu mestec în cazan. Asta cît timp mă mai suportă Morcovul.

    • @ratza: a pus si Andrei o frana de-asta smucita si am pus si eu una din greseala. Nu stiam de ce-am sarit in sus ca arcu… cred ca aveam vreo 30 la ora, dar oricum, senzatia a fost dura 😀
      S-ar putea sa ai dreptate la capitolul plictiseala, mi-a trecut si mie prin cap, dar eu nefiind un sofer experimentat sunt inca foarte ocupata cu observatul drumului si formatul reflexelor. Oricum e ciudat sa tii mainile pe volan si atat… parca-i prea putin.

  • sa o conduceti sanatosi! eu nu sunt fan masina dar adevarul e ca e necesara uneori. si noi in Franta eram morti fara masina. la Londra…am fi morti cu ea (de nervi)
    imi place motto-ul 🙂

    • Multumim Miky, aici fara masina esti legat de temelie (ca sa nu zic glie ca nu e cazul). Trenurile care ies inafara orasului sunt scumpe si nu acopera zonele mai nelocuite pe unde se fac plimbarile, facilitatile pentru transportul bicicletelor cam lipsesc si tot asa.

      Si mie imi place motto-ul, e unul dintre acele cazuri cand franceza mi se pare o limba bogata 🙂

  • Sa o conduceti cu placere!
    Nu stiu daca mi-ar placea o masina cu o cutie automata, dar as incerca. N-am condus niciodata una din asta.
    Si aici e cam la fel, fara masina esti cam …mort.

  • …super!…milioane de km, fiindca este loc!….apoi, personal ma bucur ca ati ales masina cu cutie de viteze automata…mult mai usor de condus…franele intr-adevar pot parea mai franoase, dar pedala asta se foloseste mai des ca la cealalta varianta….iar chestia ceea ca nu ai ce face cu mainile si picioarele in plus….este mai degraba o zicere, doar o converastie….o sa ai doua maini pe volan, deci mai multa siguranta si pentru tine si pentru ceilalti din trafic … mai bine in trafic pentru toata lumea….stiu ei inventatorii de ce au facut si inventia asta..
    asa ca drum intins si asta inseamna si mai multe articole de citit pentru noi…ia sa vezi tu cand vei strabate sute de km de Retezat si Fagaras doar din masina…
    …achizitia masinii te-a mai inveselit…am “vazut” eu in articolul de mai sus … a fost distractiv! Ciao!

    • Multumim Mihai. Ai dreptate mai putin la partea cu Retezat caci nu e cine stie ce zona muntoasa pe-aici. Mai degraba sunt paduri cat vezi cu ochii ceea ce inseamna monotonie atunci cand conduci. Dar mai intai sa vedem cum e si tragem concluziile mai incolo 😀
      Tocmai am citit azi pe FB epopeea unei inmatriculari in Romania si da, chiar a fost distractiv sa fac oarecum aceleasi proceduri aici. Si iranianul de la care am cumparat-o ne spunea ca la ei in tara dureaza 2-3 zile si mers pe la o gramada de birouri. Cam ca la noi i-am replicat previzibil…

      • …ma gandeam la Muntii Stancosi, in British Columbia!…fiindca intr-o zi sut sigur ca va veti lua inima-n dinti si veti pleca intr-o excursie spre vest!… acolo vei putea strabate chiar cu masina, lant dupa lant, culmi muntoase despre care am auzit (si am vazut si fotografii) ca sunt atat de frumoase incat iti taie respiratia… Eu zic ca nimic nu se compara cu Retezatul, dar… o sa ne scrii tu!

      • Eu una sper sa ajungem si asa departe, desi ori e nevoie de un concediu monstru ori se zboara cu avionul pana la Vancouver pentru ca totusi, muntii cei inalti sunt exact in partea opusa a Canadei. Pana atunci insa avem ceva muntisori pe langa si de-acum putem pleca in cercetare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *