Marile Lacuri, ora de vrajă a marelui Huron

septembrie 2013, Sauble Beach

Apus de soare pe Lacul Huron.

Dacă în prima vacanță prin Canada am mers spre est și am ajuns până la Peninsula Gaspesie, ba chiar i-am tras și-un ocol, în cea de-a doua vacanță am mers înspre vest până la Peninsula Bruce, și dacă în prima vacanță am vrut să întâlnim Atlanticul, de data aceasta am țintit Marile Lacuri cu întoarcere pe la Niagara în drum spre Montreal. Nici atunci nu m-am grăbit cu scrisul (cu toate că balenele m-au copleșit), acum chiar mai puțin, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut ce-am văzut sau că unele locuri sau momente n-au fost memorabile.

Încep seria poveștilor, oarecum haotic pentru că ordinea contează cel mai puțin în cazul ăsta, cu o oră din viața omului aflat pe drum. Nu spun călător că e mult spus și nici turist pentru că n-am vrut a fi unul în sensul convențional. Fusesem noi până în capătul peninsulei Bruce și acum ne retrăgeam către continent. Eram deja în provincia Ontario, una în care limba engleză vorbită pe stradă mă făceau să mă simt ceva mai relaxată decât în Quebec.

Harta enumera multe plaje pe malul estic al Lacului Huron, iar gândul unui apus pe plajă devenise mai mult decât tentant, deși nu se mai punea problema de făcut baie, nici măcar de stat la tricou fiind un septembrie răcoros de-a binelea. La cât e de mare ca întindere avea să suplinească și chemarea mării (o dată sau maxim de două ori pe an simt nevoia să stau pe malul mării), chiar dacă apa e dulce, rezultată din topirea ghețarilor (ca mărime, Lacul Huron e al treilea lac dulce din lume).

Și gps-ul, prieten de nădejde, a început să ne poarte pe drumurile peninsulei apropiindu-ne tot mai mult de apă, dar parcă nu destul de aproape. Ba chiar la un moment dat, fiind pe drumuri de pământ printre case luxoase (ați citit bine), am băgat de seamă că marea ne aștepta dincolo de șirul de case aflate direct pe… plajă. Să parchezi la oameni pe „driveway” și să le spui că vrei și tu să bagi degetele în Huron două minute, nu se cădea. Nici nu puteai să oprești la ei la poartă că ăstia n-au poartă. Nisipul ne ademenea frustrant de-acum mai ales că printre unele case plaja se prelungea, le înconjura, trecea drumul chiar, iar casele păreau puse pe nisip ca niște jucării, doar că în dimensiuni reale. Mașinile sigur nu erau de jucărie…

După ce-am trecut de așa-zisa salbă de plaje unde n-am găsit nici măcar o parcare, un drum spre plajă, nicidecum motel sau hotel cum visam noi și ne închipuiam că ar trebui să fie într-un loc ca ăsta, am mers mai departe stresați puțin de timp și de faptul că soarele se mai ascundea uneori în nori suficient cât să credem că a apus deja… Cred că am tras și câteva înjurături atunci modului de viață canadian pe fondul faptului că în mai toată excursia noastră ne „lovisem” de ultra-prezența semnelor de proprietate privată încât am ajuns la concluzia că ori ai bani de dat pe case de vacanță sau pe închirierea vreuneia ori n-ai unde opri pe margine de drum înafara benzinăriei și a haltelor de popas.

Revenind la căutarea noastră deja fantezistă, mai aveam o speranță – un oraș cu nume de plajă, și cu toată viteza legală înainte am pornit spre el. Când am ajuns cu mașina în Sauble Beach și ne-am trezit cu soarele orbindu-ne și cu ditamai Huronul învolburat, am simțit pe drept că cele două ore de căutări au meritat din plin. Mirarea maximă că am putut intra și că a fost gratis a trecut repede, vraja lacului acaparându-ne instantaneu, o dată cu vântul, cu frigul.

Sauble Beach. Apus de soare pe Lacul Huron.

Ce-a urmat? Aparatul foto va continua povestea în locul meu, dar n-o să vă poată spune cum bătea vântul și cât de frig putea să fie! Și cu toate astea, doi tipi erau acolo pe valuri făcând kitesurfing, adică un fel de dat cu placa pe valuri legat de un fel de zmeu, dar nu cred că e important sportul în sine, ci felul în care se bucurau ei de viață în momentul acela. Când noi ceilalți priveam zgribuliți și fascinați valurile Marelui Lac, ei erau acolo pe valuri, ei se bucurau de vântul care nouă ne închidea haina până la ultimul nasture, fermoar, șiret, ei erau culoare din nebunia aia de culori ce se schimba la fiecare minut motiv pentru care nu am putut pleca până când soarele nu și-a arătat și ultimele raze.

kitesurfing pe Lacul Huron

Apus de soare pe Lacul Huron.

Apus de soare pe Lacul Huron.

Apus de soare pe Lacul Huron.

pescarus hranindu-se cu alge

pescarusi

Apus de soare pe Lacul Huron.

meet the sun @ Lacul Huron.

kitesurfing la Marile Lacuri

Apus de soare pe Lacul Huron.

Apus de soare pe Lacul Huron.

Apus de soare pe Lacul Huron.

Apus de soare pe Lacul Huron.

A fost o oră nebună de spectacol al naturii, o oră de tremur și zâmbet, de libertate absolută, printre puținele astfel de momente de când sunt în Canada, dar sinonime în România cu aproape fiecare ieșire pe munte.

Mulțumiți de norocul avut parcă nici nu mai conta că se întuneca văzând cu ochii, că trebuia să găsim un loc de înnoptat. Și ne-am așezat din nou la drum, sub negrul nopții ce-mi amintea că iată, la final de zi, suntem doar noi doi undeva în lume, cu ochii după reclama luminoasă a vreunui motel care să ne adune de pe drumuri…

p.s.1. editarea pozelor a fost minimă, dar realitatea de la fața locului a întrecut culorile captate; am tras cu ochiul la pozele lui Andrei și abia aștept să pună jurnalul 🙂 Pentru cititorii bloggeri, ca să am și eu la cine mă plânge, a fost teribil de greu să aleg pozele, multe cadre fiind aproape identice.
p.s.2. pozele ar fi trebuit să se vadă într-un fel de galerie, dar exact la postarea asta nu merge… cred că blogul și-a luat soarele-n cap și-a cedat 🙂

20 Comentarii

  • fotografiile sunt extraordinare! imi dau seama cam ce era acolo daca in poze arata asa.
    asta cu proprietatile private mi a atras si mie atentia aici, parcuri inchise ca deh s numa pentru locuitorii caselor x, peluza pe care scrie no trespassing, drumuri inchise. dar macar au lasat niste alei pentru plimbare

    superb locul asta!

  • Claudia, întrebare: tu ai așteptări de la Canada?

    Cred că fără așteptări ai avea mult mai multe ore de vrajă. Aceasta este o întrebare cu care presupun ceva, deci mai mult de jumate sunt șanse să nu am habar despre ce vorbesc.

    • De la Canada ca parte a naturii, da, am asteptari, deja privesc cu suspiciune tot ce inseamna pliant, reclama turistica. Nu ma asteptam sa fie atat de ingradita de oameni. Evident, nu vorbesc de teritoriile nordice, unde-i alta mancare de peste… sau de urs 🙂

      De la cealalta Canada, nu stiu daca am sau nu asteptari, simt doar ca nivelul de trai ridicat pune un fel de ochelari de cal oamenilor…

      • Spre deosebire de Europa si mai ales Romania aici libertatea de miscare e mai mult decat limitata. De pilda, pe plaja de mai sus o plimbare stanga-dreapta ar fi dus imediat la ”incalcarea” unor proprietati private. Casele se intindeau pe zeci de km pe mal de lac ca un mare gard privat.
        Sunt lacuri unde nu poti gasi un petec pe care sa stai la malul lor, poti doar sa le privesti de pe sosea fie ca esti cu masina sau bicicleta. Daca nu ai casa de vacanta sau nu inchiriezi una, n-ai decat sa mergi mai departe.
        Daca nu e proprietatea cuiva, adica e de stat, atunci e parc cu taxa cu poteci si spatii delimitate.

        Cel putin asa e in Qubec si e o chestie care tine de societatea americana si o iau ca atare.

        Cred ca cei care n-au cunoscut decat latura asta a lucrurilor ar fi fascinati de Romania, de drumurile pe dealuri printre culturi, printre vii, de drumurile forestiere prin paduri, de pasuni, de faptul ca poti gasi un loc in natura si sta efectiv acolo fara sa platesti pentru asta sau sa incalci vreo lege. Si nu doar in Romania poti face asta, ci cam peste tot in Europa.

  • Mersi, acum am înțeles. E vorba de obișnuință, noi nu o avem. Orice poate ajunge normal și normalitate dacă omul se obișnuiește.

    Că tot ai amintit de Carpați, de locuri unde te poți așeza, se activă acum în memoria mea imaginea unui sat, Doda Pili, undeva în munți, cu apă, brazi, imense locuri unde poți să te tolănești.

    • Da, e vorba de obisnuinta, iar eu m-am obisnuit cu libertatea. Dau “traiul bun” pe libertate oricand.
      In Romania numeri pe degete locurile unde nu te poti tolani sau nu te poti plimba. Si daca te vei intalni cu omul cu pamantul, te va intampina cu buna ziua, nicidecum cu pusca si va fi bucuros sa schimbe o vorba, ba chiar una dincolo de convenientele atat de superficiale in fond.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *