A brave girl

după opt luni de Canada nu sunt o ”poveste de succes” și nici nu vreau să fiu una

Am scris această postare în minte de vreo două ori astfel că mi-am pierdut inspirația pentru varianta scrisă. De fapt, nu inspirația, ci verva. A rămas doar concluzia: până acum Canada m-a învățat să pierd. Și de la ea pornesc.

Canada nu m-a învățat ce-i ăla dor de casă. Nici să prețuiesc ce am acasă în România. Nici cum să fiu mai civilizată, cum să am mai mult spirit civic, cum să fiu mai tolerantă, nimic în plus legat de social, de uman – am toate astea în mine. Canada mi-a confirmat de fapt că sunt pe drumul cel bun și că asta se datorează firii mele și nu neapărat educației primite ca membru al societății românești. Emigrația nu schimbă năravul omului, nu vă faceți iluzii că veți deveni mai buni dacă nu sunteți deja. Aș putea extrapola și la: emigrația nu schimbă năravul nației.

Am tot afirmat că această țară mă plictisește. Poate pentru că autenticitatea ei lipsește sau cel puțin lipsește întâlnirii mele. E ca o femeie machiată ce-arată bine de departe, dar de aproape-ți dezvăluie straturile de pudre și culori, bine potrivite, dar nenaturale. Sigur exagerez, dar celor mai mulți le place ambalajul pentru că reflectă puterea lor de cumpărare, gradul lor de succes, de reușită. Reflectă liniștea.

Doar un exemplu: când trăiești într-o țară săracă apa îmbuteliată ți se pare un lux față de cea din fântână. Greșit. E un lux să ai o fântână din care să bei apă, să ai un pom de unde să culegi un măr, o vie din care să rupi un strugure. Adevărata sărăcie e când plătești să simulezi toate astea, să fii turist pentru a-ți îngădui o trăire naturală, ancestrală. De fapt, ajungi să fii turist în propria-ți viață și să plătești pentru propriile trăiri.

Canada m-a învățat să pierd. În linia întâi a frontului se află niște interviuri ratate, niște examene auto ratate, apoi lipsa dorinței de a cunoaște Canada, greutatea de a mă exprima în limbile ei. Adică lucruri palpabile, ce cântăresc greu în societatea dornică de afirmare cantitativă. În linia din spate stau încrederea în mine, energia, optimismul și altele care-și trag seva dintr-o altfel de hrană. Grav, ați spune, dar uneori avem nevoie de o oglindă de acest fel: una mare, complexă, dificil de ferit privirii. Una în care dezbrăcat de mediul familiar, de oamenii și de acțiunile firești ale mătcii sale, omul își e sieși oarecum străin, în care realitatea își arată miezul steril. Dacă nu v-ați întrebat niciodată ”eu cine mai sunt?” înseamnă că ați ocolit cu brio orice formă majoră de schimbare.

Nu mi-am pierdut curajul, dar mi-am înmulțit temerile, dezamăgirile și asta îmi forțează sufletul să producă anticorpi noi, să evolueze, pentru că da, Canada mă învață să pierd un anume bagaj, acela pe care n-aș sări să-l scot din foc, dar pe care în lipsa focului îl târăsc peste tot. Faptul că simptomele se simt e semn că anticorpii lucrează.

__________
* titlul înseamnă ”o fată curajoasă” și e inspirat din afirmațiile cumva sincronizate a doi oameni diferiți: ”you are a brave girl, but you have too many emotions”. Exact. Și le am natural într-o lume în care tot mai des se plătește pentru ele.

35 Comentarii

  • eu zic sa te potolesti, sunt doar 8 luni 🙂 mi as dori ca, in cazul tau Canada, sa te invete sa pierzi si gandul, romanesc fir ar mama lui, ca trebuie sa faci ceva, ca daca in linia intai,dupa 8 luni, sunt niste interviuri ratate, niste examene neluate, ceva nu e in regula. e in regula.

    ii invidiez pe oamenii astia, de la tine, de la mine, ca stiu sa se bucure de viata, de moment si sa nu se mai complice atat. Canada te a invatat, zic eu, si ca poti trai altfel.

    eu cine mai sunt? nu stiu (asta ca sa vezi ca vorbeam cu tine dar si cu mine :D)

    • Dupa ce ai cunoscut autenticitatea unei trairi, e greu sa te bucuri de cele fabricate mai ales atunci cand si stii/simti ca-s fabricate.
      Canada imi cam subliniaza ceva ce stiam, dar nu asa de pregnant: ca se poate trai altfel, dar ca nu sunt eu acel om.
      Romani stabiliti aici mi-au spus ca se traieste bine, dar la capitolul detalii au repetat acest ”bine” de mai multe ori. Lipseste din raspuns entuziasmul, lipsesc cuvinte precum intens, ramane doar un fel de auto-convingere continua: bine, bine, bine…

      • stii cum e daca repeti si repeti s ar putea sa crezi 🙂 depinde ce inseamna bine pt fiecare. cam asta e problema majoritatii imigrantilor – au plecat dupa bine, goniti din tara lor de diverse probleme, bagaje pline de frustrari purtate in cautarea unui bine relativ.

        abia astept ziua cand tarile de origine isi vor reveni cat de cat si o parte din multimea asta va reveni acasa (statisticile zic ca se va intampla prin 2050/60). sa i vad atunci pe astia care se plang de numarul mare de imigranti uitand ca si datorita lor au preturi mici, drumuri, servicii decente. trist e ca atunci acasa nu va mai fi acasa.

      • Pentru chestia cu intorsul de-aia “instig” si eu romanii canadieni sa vina la protest, sa se implice. Nu se stie ce le vine copiilor lor sa se intoarca sau pur si simplu sa calatoreasca peste tot si poate o sa fie mai interesant in Romania peste 15-20 de ani decat in Canada.

        Cum eu cred ca Europa e acasa pentru mine, raportat la Canada, intreaga planeta va deveni un fel de acasa.

  • “Este greu. Dar de intors nu ma mai intorc.” Acestea sunt cuvintele bunului meu prieten devenit masterant si apoi doctorand in Canada. A ramas acolo, s-a mutat de cate 3 ori pe an, a avut 3 – 5 job-uri diferite pe an, chiar si cate 2 in paralel, a fost in ajutor de somaj de cateva ori …. “e greu, dar de intors in Romania nu ma mai intorc”.
    Admir acest tip om care are taria sa treaca peste aceasta instabilitate si sa o ia mereu de la capat.

    • Sa stii ca si eu ii admir pe cei ce stiu ce vor ca pana la urma despre asta e vorba. Problema apare atunci cand toate se aranjeaza si cand apare timp de reflectat “eu cine mai sunt? incotro?”. Am primit raspunsuri: dupa 20 de ani nu ma simt canadian, dar nu mai simt nici 100% roman, dar si vorba cu “nu ma mai intorc”. Cred ca e o mantra, motorul motivatiei de-a face pe naiba-n patru. La mine… lipseste.

      Eu aveam in schimb alta vorba “e greu, dar de plecat nu plec din Romania” si uite ca s-a intamplat sa plec.
      Din cele cateva delegatii de durata stiam ce inseamna sa fii departe de tara si stiam si ce fel de om sunt: cu sufletul usor pot sa dorm si pe bolovani, la propriu 🙂

  • Curaj Claudia! Sustine-ti parerile si fi tu insuti, oriunde ai fi.
    Nu-ti place acolo, oricand este loc de intoarcere. Nu esti nici primul, nici ultimul ce face asta.

    • Evident Alin, chiar nu am orgoliu la faza cu intorsul si dupa cum se vede nici nu ridic o tara in slavi doar pentru ca e mai civilizata.
      La cate probleme sunt si aici, daca te implici si le afli, iti dai seama ca traiul ca ignorant e la fel de bun oriunde in lume. Daca nu esti ignorant atunci se schimba totul…

      Exemple: astia inca omoara elani cu arcul de placere (n-am putut sa merg la munte intr-un parc ca-i inchisa drumetia in favoarea vanatorii), populatiile bastinase au fost luate cu asalt si cotropite la propriu ca deh, cei cu banul dicteaza, incep sa aiba probleme cu extractiile de gaze de sist si tot asa, socialismul isi are defectele lui etc.
      Evident ca daca tragi obloanele si nu te intereseaza de nimic ti se pare ca e pamantul fagaduintei, dar e asa pentru ca altii au tras ponoasele.

  • Draga Claudia eu am avut probleme 5-6 luni la venirea in Franta, cu actele, cartea de sejur, autorizaria de munca, carte de sécurité sociale etc …..nu trebuie sa te ingrijorezi sau sa abandonezi ci acum trebuie sa dublezi eforturile ca sa iti concretizezi cvisele. Multa rabdare si rabdarea rasplateste la final. Si pentru permisul auto… si eu l-am luat, am dat aici si l-am luat a doua oara.

    Mult succes in continuare. Bon courage!

    • Eu sunt intr-o situatie mai speciala, iar visele legate de Canada erau legate de fapt de mine. Puteam emigra oriunde, erau aceleasi. Am si zis, “esecurile” astea sunt cele palpabile, exterioare, dar ma afecteaza mai tare pentru ca cele interioare exista si ele…

      p.s. am corectat eu, multumesc de incurajari!

  • Totul este sa nu-ti pierzi optimismul si speranta! Nu este usor sa reusesti, dar nu este nici imposibil, daca perseverezi si nu-ti pierzi curajul. Trebuie doar sa stii ce vrei si sa lupti pentru asta.
    Si sa fii cu totul acolo. Imi zicea cineva, candva, ca daca esti cu un picior in Romania si cu altul in tara “adoptiva” nu vei reusi niciodata sa te adaptezi. Asta nu inseamna ca trebuie sa-ti uiti tara natala, doar ca, daca ai ales sa traiesti acolo, sa constientizezi si sa-ti canalizezi eforturile spre intergrarea in societatea lor. Nu functioneaza pentru toti, desigur, dar eu am un exemplu clar in casa in acest sens, care ma motiveaza si-mi da sperante ca se poate.

    • Larisa, inteleg prea bine ce spui. E drept ca eu mi-am propus altele decat adaptarea sau integrarea. Eu imi propusesem printre altele cunoasterea tarii gazde, doar ca nu ma stimuleaza s-o cunosc si de aici si lipsa motivatiilor.
      Mai raman proiectele personale, dar nici astea n-au mers grozav si de aici starea de spirit.
      Cumva anticipam toate astea de aceea simt ca singurul castig va fi o punere in ordine a “viselor”, pana la urma unele chiar sunt vise, altele au ajuns pe lista, si reusite sau nu, voi bifa ceva acolo ca sa stiu o treaba.

  • Emigrare inseamna dezradacinare. Sensul nostru in istorie e legat de radacinile cu care suntem prinsi de un loc. Locul in care avem radacini e parte din identitatea noastra, care sta in relatia cu locul si in cea construita cu ceilalti. Dezradacinarea consimtita ne poate aduce un trai mai cu plus dpdv material si al “civilizatiei”, dar ne sterilizeaza ca oameni, ne instraineaza de noi insine. Sunt cativa ani de cand simt asta si incerc sa ma redefinesc, pentru ca simt ca nu mai am radacini, nu mai am o “acasa” de suflet.

    Ma gandesc la marii dezradacinati ai lumii, exilatii cu forta (la comertul cu negri, la lagarele de concentrare, la parlitii de prin taberele de refugiati de astazi). Nu pot sa-mi imaginez drama lor. Cand eram copil, aveam in biblioteca o carte de spre lagarul de la Auschwitz (se numea “Atunci, acolo la Auschwitz”. Intr- demers aproape masochist, o citeam plangand de zeci de ori, pana la epuizarea psihica.

    Acum, daca plec de acasa din State cu familia, nu mi-e dor de nimic cand ma gandesc la ce am lasat acolo. Nu vorbesc de veveritoiul Coa si suratele lui 😉 Poate imi lipseste linistea si intimitatea unui confort care mi se potriveste mai bine din obisnuinta, dar nu asta e definitia dorului. Cand eram in Europa, in prima delegatie de 2 saptamani consecutive in Italia m-am topit de dor de casa. Casa insemna atunci familie si prieteni, vecini, pisicii fara stapani si cateii de la containere carora le duceam grija ca nu le da nimeni sa mance, tot familiarul care apucase sa se inradacineze ca parte din sufletul meu. A ramas asa si vreo 2 ani dupa ce m-am mutat in State. Acum, cum spuneam, nicio “acasa” unde stau nu mai e acasa. Nici macar in Romania. Sunt cetateanul planetar care ma vrea sistemul 😉

    Foarte frumos scris. Cand si simti ce citesti, e si mai frumos 😉 Tot pe continentul am invatat si eu cel mai bine sa pierd. M-am desavarsit, pentru ca am mai invatat cum e sa pierzi intr-o lume rece. E mai … definitiv. Sfasie la inceput. Dar imunizeaza. Dupa care te neutralizeaza.

  • Buna. 🙂 . Ma bucura gandurile astea ale tale, pana la urma e mai importanta calatoria decat destinatia. Succesul depinde de ce iti doresti tu, nu ceilalti si chiar unele mici esecuri(vezi examenul auto) nu trebuie contabilizate intr-o balanta a vietii. Sunt convins ca acumulezi si intrepretezi constructiv toate experientele canadiene..cum sunt convins si ca o sa ne mai intalnim cu bucurie “pe la tara”.

    • Hi hi! Ai citit printre randuri 😉

      p.s. nu puteam sa nu scriu si dintr-un anume motiv legat de “succes”, ca de obicei oamenii cand scriu despre ei scriu numai atunci cand e bine si cand se descurca. Sau scriu despre ce asteapta lumea de la ei si nu mi se pare veridic. Pana la urma stim cu totii ca viata are sus-jos-uri.

  • Cred că este cea mai bună postare pe care am citit-o din tot ce urmăresc pe internet. Pentru mine ai creat o imagine în oglindă clară, fără deformări. Admir sinceritatea ta și modul simplu în care expui trăirile și judecățile tale. Îți doresc să nu te schimbi!

    • Despre asta e blogul, e o oglinda. N-as vrea ca peste ani sa recitesc si sa-mi spun “realitatea era alta de fapt…”. Pe de alta parte e un loc care nu vizeaza un castig material, un ceva pentru care sa impun vreo forma de cenzura. Pot fi blanda, dura, sarcastica, boema, oricum, pe blogul meu sunt libera si incerc sa fiu asa in toate aspectele vietii.
      Iti promit ca nu ma schimb. Si daca as vrea n-as putea.

  • Cei care ajung sa emigreze in Europa n-au probleme de adaptare, se vede asta de la o posta; ai de-ajung pe continentul nord american simt schimbarile care vin de-a valma si-ti rastoarna cam tot ce stiai ca inseamna normalitate.
    Ca si tine si eu ma agat de orice dram de optimism, ma hranesc din multeeee chestii ce altora li se pare banale si stupide, imi iau seva din ele ca altfel as muri doborata de toate dezamagirile avute aici. De integrare, nici vorba… nici nu-mi bat capu’ sa imi formez accentul in engleza, incerc sa invat engleza ptr mine doar, ca sistemul nu da semne ca ar fi interesat sa ma ajute in vreun fel. Si cum sistemului nu-i pasa decat sa-mi ia banii, imi vad de universul meu si ma transform in calator si musafir inchizand ochii si imaginandu-ma intr-o alta lume, lumea ce-o visez de copila si in care sper ca am sa traiesc, chiar si intr-o alta viata de-ar fi 🙂
    Ce e important, e ca ai ramas vie si ai ramas TU asa cum te stii fara sa faci compromisuri doar ptr ca…

    • Diferenta dintre continente e foarte mare intr-adevar. Nu pot sa spun ca am umblat prin Europa de-am tocit sapte perechi de pantofi, dar mediul, felul oamenilor de-a fi, cultura, pana si arhitectura oraselor sunt familiare. Unde mai pui ca in subconstient faptul ca esti la cateva ore de casa de zburat cu avionul, ajuta enorm.

      Eu am tot zis-o: Europa imi pare de-aici acasa. Pana si cele trei luni in Pilsen, Cehia, intr-o tara in a carei limba stiam sa spun maxim zece cuvinte si unde oamenii erau reci de felul lor, nu pot spune ca am simtit ce simt aici.
      In Cehia de pilda priveam oamenii si ii vedeam acasa la ei, vazandu-si de ale lor, aici ii privesc si stiu ca sunt mare parte emigranti, ca toti sunt intrati intr-un sistem doar pentru ca vor sa traiasca mai bine, ca valorile lor sunt de cele mai multe ori undeva ascunse in suflet…

      E adevarat ca nu merita efortul unei integrari atata vreme cat nu-ti ofera ceva consistent. Doar pentru a schimba cateva vorbe despre vreme ca sa-si bifeze cineva intr-un caietel ca uite-l si pe cutarica, incepe sa se amestece in marea masa?!!
      In acelasi timp trebuie insa pus la punct un foarte bun sistem de organizat singuratatea 😀

      p.s. decat singur in grup, mai bine singur de unul singur

  • uite cateva randuri scrise pe-un ton mai visator 🙂 nu pentru a te contrazice sau chiar pentru a te incuraja ci pentru a mai pune un pic si pe talerul celalalt

    iar autenticitatea asta, fir-ar ea sa fie, eu tin enorm la ea iar societatea asta ma apasa sa n-o fac ( chiar si-aici in Romania) ;
    am ajuns cumva sa ma bucur putin atunci cand am destula indulgenta incat sa accept si sa merg cu ceva pe care-l simt total lipsit de ea; nu e ca si cum mi-as invinge o frica ci doar mi se confirma ca pana la urma, pot functiona si-asa, macar de dragul impresiei pentru ca mi-e clar, nu voi putea ( si vrea!) vreodata s-o las deoparte.

    • ”Acasa” poate fi un subiect delicat uneori. Sunt momente in viata cand il pierdem, altele cand il descoperim sau il regasim. Pentru cei care am tot umblat de colo-colo, acasa devine sufletul tau si omul de langa tine.

  • Depinde cum definesti successul. Din propria experienta “successul” e definit diferit in functie de tara si de cultura, dar inevitabil e felul in care societatea priveste rolul individului in societate. In Romania spre exemplu inseamna sa ai casa ta, in Germania nu neaparat.

    Desi inevitabil societatea in care traim ne formeaza, e bine uneori sa punem o bariera intre ce e definit ca success in societatea respectiva, si ceea ce vrei tu sa faci ca individ.

    Cred ca successul se poate defini mult mai simplu. Pana la urma e vorba de a avea timpul si libertatea de a face lucrurile care iti sunt dragi alaturi de oamenii care iti sunt dragi.

    • Pentru mine, pentru tine e clar ca succesul e altceva decat cantitate, e un mod de viata, e acel mod de viata care nu presupune neaparat a urma trendul clasic (casa, masina, familie, copii).

      Pun pariu ca cei mai multi au ramas din aceasta postare cu gandul ”Claudia n-a luat examenul, n-are un job inca, e suparata etc. ” si scopul meu a fost tocmai de a detrona acest mod de a gandi. Insa sunt si destui cititori (carora le-a placut postarea aceasta si au tinut sa mi-o spuna) care au inteles ce-am vrut sa spun si s-au regasit in cuvintele mele. Iar pentru mine asta e un… succes 🙂

  • Eu nu ştiu ce aş putea adăuga, nu am trecut prin asta şi nu am cum să ştiu cum se simte, sufleteşte vorbind. Dar mi-a plăcut mult ce şi cum ai scris. Eşti un suflet frumos şi nu vreau să te văd niciodată resemnată aşa că vezi ce faci şi găseşte frumosul, trebuie să fie bine ascuns pe undeva 😀

    • Un raspuns corect Roxana, cei mai multi romani nu gandesc asa, ai fi uimita ce bine ”stiu” ei cum e sa stai afara mai mult de doua-trei saptamani cat dureaza o vacanta. Fiecare afla la fata locului si nu depinde doar de fire ci si de momentul din viata cand se produce plecarea, varsta si experienta de viata avand si ele un aport. Cum ar veni, nu stii cine esti pana nu pleci

      Resemnata nu, am eu mecanismele mele de autoreglare, dar nici nu ascund sub pres stari, etape, pana la urma si ele sunt experiente, de fapt ele sunt drumul 🙂

  • E bine, Claudia, esti pe drumul cel bun 🙂 “Cine mai sunt eu” o sa te intrebi de acum incolo toata viata, cred, indiferent unde te-ai muta, fie si inapoi in Romania; cel putin eu asa simt despre mine, dar nu cred ca-i un lucru rau. Plecarea ne-a schimbat, dar schimbarea e buna. Anticorpii sunt buni. Mie-mi place Olanda, nu o vad superficiala, din contra, mi se pare asa o tara simpla si sincera. Dar nu am vazut-o asa chiar de la inceput.
    Cat despre succes, nu consider ca el trebuie sa fie neaparat telul final, cu atat mai putin in varianta definita de altii!

    • Mie-mi plac schimbarile desi le suport mai greu 😀
      Olanda e mai veche, Canada e noua, ea trebuie sa fabrice ceva acolo unde nu exista si de m-as fi nascut aici as fi zis ca e normal, dar nu sunt. Cand ai un bagaj european in spate, tari precum Canada si SUA iti par un decor de cinema. In mare parte asta si sunt avand in vedere ca la cati de multi imigranti sunt, sistemul e facut sa absoarba si sa tina apa lina fara valuri…

  • Nu te cunosc. Doar ti-am citit sporadic blogul. De multa vreme. Fara sa ma implic.
    Cand am vazut ca ai ales viata in Canada in defavoarea minunatiilor pe care le faceai pe aici am simtit un tremurici intern insa mi-am spus ca e in destinul fiecarui om sa experimenteze.
    Am tremurat pentru ca am trecut prin asta acum multi ani. Am dat muntii, locurile, oamenii, serviciul, tot, pentru ideea unui trai mai bun intr-o tara civilizata precum Canada.
    Problema e ca exista o tipologie de romani care se adapteaza rapid Canadei si una care nu. Daca scopul tau in viata e doar sa faci bani, sa ai o casa frumoasa, sa faci BBQ si sa conduci pe autostrada atunci Canada e pentru tine insa n-ai sa intalnesti in Canada libertatea pe care o ai in Romania, pe munti, in Delta, oriunde! da, o sa te duci la Mont Tremblant, in Gaspe, la Rigaud, la 1000 islands, etc insa frumusetea orasului Quebec n-o sa umbreasca niciodata frumusetea Sibiului. Eu, la 24 de ani am ales sa ma intorc dupa aproape un an petrecut acolo. Pentru mine viata acolo m-a facut sa inteleg care sunt valorile mele adevarate iar cand m-am intors in Romania am inteles ca eu iubesc tara asta si locurile ei si oamenii si oricat de greu am duce-o aici, inca putem bea apa de munte direct din raurile Iezerului, inca putem sa punem cortul unde vrem, inca putem sa vorbim cu batranii din rural, sa le intelegem gandirea milenara, traditiile. mancarea inca are gust si nu totul e industrializat, tehnologizat. Au trecut 8 ani de cand m-am intors. Am dat cu piciorul Canadei, McGill-ului, Montrealului, Biodomului, Vechiului Port, etc, etc si am ales Romania si nu regret. Din contra, sunt mai impacat decat oricand si ma amuz cand vad cu cata pasiune urasc unii Romania adorand in acelasi timp Occidentul nestiind ca de fapt Romania e cea mai frumoasa tara, pentru ca ne da sentimentul de “a nostra” si de “acasa”. Pentru eternitate…:)
    Multa bafta in tot ceea ce faci, Claudia!

    • @Costin: Intr-o zi o sa ma inspir din mesajul tau. Daca o sa mai citesti blogul o sa recunosti multe din ceea ce scrii acum, asa gandesc si eu si inca mult mai radical. Intre timp am zis sa invat ce e bun de la Canada, dar si din exemplele ei negative. Poate mai ales din acelea pentru ca oamenii au tendinta de a crede ca daca o tara e mai dezvoltata ca Romania atunci totul poate fi luat de bun, laudat etc. si asta ma enerveaza la culme. Cine stie, poate o fac ca sa-si justifice lor insisi decizia pe care au luat-o, ca sa fie mai usor…

      Cat despre mine, bine ai spus despre minunatiile pe care le faceam acasa ce in combinatia prieteni+peisaj sunt de neegalat aici. De aceea scriu destul de des pe blogul asta ca ma plictiseste Canada. Sunt un om simplu, cu dorinte simple si ieftine si tocmai de asta Canada nu mi le poate oferi, ea e o industrie si trateaza oamenii ca atare, char si cand vine vorba de simtit bine.

      Multumesc de urare, poate candva o sa ne vedem pe potecile muntilor alora de se vad tare fain din Sibiu 😉

  • Azi am descoperit blogul tau cautand flori/plante salbatice.
    Sunt incantata! am gasit o pepita in marea de steril a netului 🙂
    Pentru ca biciclesc in lung si-n lat tara de vreo 5-6 ani de cand am revenit din Canada- Montreal.
    Eu am fost intr-un soi de naveta- bursa de studii doctorale si mai apoi o tentativa de stabilire- am fost rezident permanent.
    Am avut aceleasi reflectii ca si tine, insa nu ele m-au lamurit incotro. A venit un moment din afara mea, a framantarii cu mintea, cu ratiunea, in care am putut sa arunc fizic privirea in lungul drumului cat o viata asternut in fata mea in Canada, cu tot ce puteam avea mai bun. Si la capatul lui, vazantu-ma aievea, am realizat ca eram un om pustiu. Atunci a venit decizia, cu toata linistea. Am revenit acasa si de-atunci sunt intr-o continua sarbatoare.
    Insa am avut nevoie de Canada sau de o distanta mare din toate pctele de vedere pe care sa o iau fata de mine si ceea ce sunt, inclusiv si mai ales neamul meu, pamantul meu din mine, ca sa pot sa ma reintregesc, sa renasc.
    M-am intors de un Paste 🙂

    Am citit asta:

    “cu sufletul usor pot sa dorm si pe bolovani, la propriu :)”

    Daca-i asa, sunt ferm convinsa ca locul tau e acasa, aici, la noi acasa.
    Ceea ce nu inseamna ca nu vei putea trai, si inca din plin, o viata, in alte parti.

    Iti tin pumnii!

    Si multumesc pentru flori!!!

    • Multumesc de vizita Releniki si de cuvintele lasate, impartasesc multe dintre cele scrise de tine pentru ca si eu vad la fel lucrurile: viata fara ceea ce-ti place sufleteste e pustie. Iar modul de viata american cu masina, casa, barca si gazon e departe de-a fi stilul meu de viata…
      Sper sa ne intalnim prin tara la biciclit si poate chiar si pe munte pentru ca si eu am aceleasi planuri, sa o tot colind cum am facut si inainte de a pleca. Niciodata nu-i destul cand ceea ce simti e intens 🙂
      O sa mai lucrez si la colectia de flori, ma bucur ca e de folos 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *