1 aprilie pe schiuri la Tremblant

lui Vintilă: numai de bine, nimic de rău

Mont-Tremblant-schi-09_w.jpg

Mă dor aproape toate cu o durere dulceagă, o oboseală plăcută, o fierbințeală care îmi lipsea de ceva timp. Scriu și zâmbesc, sunt fericită, a fost o zi perfectă. De la un capăt la altul, de când am mijit ochii pe frasinul de la geam, nenins de data asta, dar cu o creangă roșie ca focul. Răsărea soarele…
– Te trezești, mergem?
– Da, da, îngân, mă teleportez cumva în bucătărie, îmi pun filtrul de cafea la treabă, țin ochii pe jumătate închiși. Apăs pe buton, se face verde și tresar, oi fi pus apă? Am pus.

Suntem pe drum, schi, schi, schi! încerc să animez atmosfera. Am motive, după Austria și după două zile de schi pe tărâm canadian ne-a mai rămas să încercăm pe tata’ lor, Tremblant-ul (din provincia Quebec se înțelege). Dar am și chef de schi, de soare, de munte, de pădure, de zăpadă bună pe care să alunec și atât, stop voi gânduri! stop voi demoni, stop v-am zis!…

Mont-Tremblant – exponent de seamă și de faimă al Munților Laurentini (mulți și mici, aproape toți împăduriți) are pe lângă înălțimea onorabilă de 968m și o poziție strategică în apropierea marilor orașe Montreal, Ottawa, Quebec, două acareturi importante: un parc natural și o stațiune de schi, ambele printre primele înființate și iată, încă un atu: istoria. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la deschiderea oficială a stațiunii în 1939.

În cifre, domeniul schiabil e cel mai generos din zonă: 95 pârtii însumând 79km, o înălțime maximă de 875m (Vârful White) și o diferență de nivel rezultată de 645m. Cea mai lungă pârtie este una verde, Nansen și la capătul celor 6km orice începător scăpat cu viață va știi dacă mai vrea schi sau nu. Eu am zis nu încă unei porții căci la sfârșitul zilei nu mă mai țineau picioarele de-atâta… schiat.

Mont-Tremblant-schi-01_w.jpg

aista-i muntele!

Revenim la poveste. Ajungem la destinație după o oră jumătate de condus din Montreal. E soare cât cuprinde și din trei perechi de ochelari aleg cu greu doar una. Tragem în prima parcare ce ne iese în drum. Ne echipăm, facem trei pași încotro vedem că se îndreaptă și alții. Instalațiile se ițesc printre niște acoperișuri, dar când ești în clăpari tot ce nu e foarte clar în raza vizuală înseamnă foarte departe. Echipații se opresc în stația de autobuz, hop și noi!
– Bilete?
– Nu cred, spun eu că doar le știu pe toate, trebuie să fie gratis pentru ăștia ca noi.
Și așa a fost. Ne-am urcat, l-am bonjour-uit pe șofer care ar trebui să fie plătit și pentru răbdarea cu care îi bonjour-uiește pe toți și după două sute de metri ne-a debarcat. Trecem printr-un gang și voilà, telecabina!

Păzesc schiurile cât Andrei cumpără biletele. În Austria nu le-am păzit neam și nici în Bulgaria la Bansko, dar pe aici am auzit că se mai întâmplă. Trăgând cu ochiul la alții pot spune că sunt destui cu cheița de gât, sistemul de închidere fiind universal prezent în toate stațiunile de schi din Quebec. Noi mergem pe încredere… și pe ochiul aruncat din când în când că nu-i frustrare mai mare ca aceea de-a fi furat unde chiar nu te aștepți.

Urcăm cu telecabina, studiem terenul de sus, pârtiile sunt ademenitoare, albe și pustii cum numai într-o zi de marți pot fi. V-am spus c-a fost într-o marți?!? Drept să vă spun visam la ziua asta de week-end întâmplată cândva între luni și vineri. N-am fost chiar singuri, singurei că doar nu e Tremblant-ul afacere de familie, dar au fost momente când am putut visa frumos…

Prima coborâre am dat-o pe o verde, adică o pârtie ușoară, ușoară ca să vedem dacă mai știm să schiem, să luam pulsul, să ne dezmorțim, să…  A mers oarecum brici pentru că pârtia ratracuită era și destul de înghețată cât să mă apuce iar durerile de tălpi. Pe unele porțiuni erau bulgărași ca niște pietricele și singura mea grijă devenise ținerea dinților la un loc. Știam însă că soarele și cele deja zero grade vor domestici pârtiile curând. Zero grade! Știți cum sună asta?!? Imaginați-vă puiul ăla mic de găină când iese de sub penele mamă-sii că l-a răzbit și pe el căldura!

Urcăm din nou cu telecabina și de data asta ne îndreptăm spre panoul cu harta pârtiilor. Sunt vreo patru mari zone și vrem să le explorăm! Nici nu ne apropiem bine și ne abordează un moșulică în galben (avea un ? imprimat pe spate, adică voluntar/angajat menit să ajute oamenii cu informații). Zic moșulică pentru că vârsta, vocea și cârlionții ieșiți de pe sub cască îl încadrau perfect la profilul vârstnicilor activi de pe aici, pletoși și boemi din fire. Andrei, care a stat chiar lângă, mi-a zis apoi că era femeie. Deci e clar câtă încredere puteți avea în observațiile mele…

Persoana cu semnul ? ne-a recomandat să încercăm versantul mai însorit că-s pârtiile ceva mai dezghețate. Și-au fost! Vai ce ne-am mai dat! Tălpile mele au uitat ce e durerea când au descoperit balsamul: zăpada moale, alunecarea fără grijă, bucuria, virajele cursive, ce să mai! totul s-a legat de data asta. Sufletește vorbind am savurat ziua asta cu tot ce a avut de oferit: munte, soare, peisaj, căldură, aer curat, eu și el.

Mont-Tremblant-schi-07_w.jpg

unele pârtii nu sunt nivelate dinadins, iar apetitul canadienilor pentru dâmburi/bosses(fr.)/moguls (en.) e destul de mare (spre deosebire de mine „școlită” numa’ în Austria unde-i totul pregătit nemțește 😀 )

Mont-Tremblant-schi-10_w.jpg

ăla alb ca un șarpe lung e un lac, Lacul Tremblant

Mont-Tremblant-schi-11_w.jpg

pe lângă pârtiile cu dâmburi, ca în imagine, mai există și categoria „off piste” numită sous-bois, un fel de prin pădure (n-am fotografiat, dar ele sunt menționate pe hărți cu un brăduț verde în zonele cu pădure ceva mai rară și fără stânci)

Mont-Tremblant-schi-03_w.jpg Mont-Tremblant-schi-06_w.jpg

Și uite așa am ținut-o până când ni s-a făcut foame. La capitolul ăsta e mai greu că nu se lasă cu șnițele sau ștrudele decât dacă ți-ai adus la pachet. Am intrat totuși într-un restaurant și ne-am luat o chestie formată din două chestii mai mici și o cola. La oferta mai erau niște ciorbe (neah, le-am probat data trecută și-s mult prea dubioase), sandvișuri reci și ceva brioșe. Băuturile generoase de-altfel la capitolul ceai-cafea și sucuri energizante, berile prea mici și fără vino’n’coa. Next!

Mont-Tremblant-schi-12_w.jpg

Stând afară la soare și mâncând… chestiile, ne uitam și noi la alții. Oamenii, parcați chiar lângă restaurant (aici eram pe partea cealaltă a muntelui) își luaseră frumos de la mașină sacoșa cu merinde și nici de sticla de vin nu uitaseră. Nu e prima oară când văd că pe aici se mănâncă mai mult din traistă și-aș comenta ceva, dar postarea asta e numai de bine 🙂

Prânzul s-a desfășurat destul de repede în condițiile astea, dar vă asigur că nici foame nu ne-a mai fost și-am trecut iar la schiat, descoperind noi și noi pârtii.

Dacă vă întrebați cum stă treaba la capitolul acces și ski-pass, ei bine e o hârtiuță cu un cod de bare (nu l-am mai pozat) pe care o prinzi de fermoar. La fiecare urcare în instalație treci și pe la angajatul cu scanner-ul sau el pe la tine și iar se produce o bonjour-eală reciprocă ce se repetă de câte ori treci pe acolo. În celelalte două stațiuni în care am mai fost era oarecum același sistem, dar era trecută ora până la care ai voie să schiezi, cu niște cifre de miopie peste 4 și te verificau cu privirea.

Mont-Tremblant-schi-13_w.jpg

lângă restaurant, o clădire a unei foste ferme cred, iar pe baloți se mai odihneau când și când schiorii

Mont-Tremblant-schi-15_w.jpg

Mont-Tremblant orașul. Nu foarte mare, dar colorat mai ales lângă pârtii unde predomină hotelurile.

Mont-Tremblant-schi-16_w.jpg Mont-Tremblant-schi-19_w.jpg

Una după alta am coborât la pârtii de le-am pierdut numărul. De pârtiile cu dâmburi m-am ferit și cert e că fără tehnică și fără a fi în formă, acolo e un loc bun de înjurat genunchii. Pe mine mă luau durerile doar uitându-mă la alții cu toate că părea ușor. M-am simțit bine și pentru că am reușit să schiez relaxată tot ce s-a nimerit albastru (intermediar) și chiar și una neagră (cu un singur romb că sunt și cu două sau trei romburi), dar e în mare meritul zăpezii care fiind moale și în același timp așezată lăsa loc de viraje frumoase, nicidecum de „supraviețuire”.

Începeam să obosesc, dar m-am oprit doar când picioarele nu mai răspundeau comenzilor. Ultima coborâta a fost pe Nansen, ușoară și (cea mai) lungă, iar la finalul ei i-am spus lui Andrei că eu gata, mi-am încheiat programul pe ziua de azi. El a mai dat o tură, timp în care am căscat gura și ochii la ce se mai întâmpla în jur. Pe scurt, tătici cu câte doi-trei copii după ei, tineri plimbând câte un joint, o grămadă de moșulici schiind care se agitau să mai prindă o urcare și încă una și încă una, o blondă schiind tare elegant, cu pletele în vânt, doar într-o bluză albă mulată prin care frigul profilase exact cele două ținte, a oprit fix în ultimul centimetru de zăpadă de la telecabină și parcă din aceeași mișcare cu un schi a desfăcut legătura celuilalt, apoi și mai ușor a doua legătură, mai aveam puțin și credeam că sigur face o șmecherie fotbalistică și ridică și schiurile fără să se aplece, ca mai apoi să producă un val total de admirație când, ridicându-și ochelarii, a devoalat o vârstă dublă, dacă nu triplă față de așteptări.

Andrei a apărut mult mai repede decât îl așteptam semn că asta a fost ultima coborâre și la el, altfel își mai doza energia. Trebuia să mergem la autobuz că doar cu el venisem, dar în același timp chiar vizavi de telecabină se afla o „cabrioletă” mecanică spre care se îndreptau toți. Cobora în sistem de gondolă câteva sute de metri până la o parcare trecând peste clădiri și ne-am zis că e prea pe față invitația ca să nu ne urcăm, vedem după cum ajungem unde trebuie.

Mont-Tremblant-schi-20_w.jpg

75 de ani de stațiune de schi

Mont-Tremblant-schi-21_w.jpg

cabrioleta ca gondola, dar butoiul!

Mont-Tremblant-schi-22_w.jpg

hotel decupat

Mont-Tremblant-schi-25_w.jpg Mont-Tremblant-schi-26_w.jpg

Fain și cam prea repede, pozează colo, pozează colo și gata, s-a și oprit. Parcarea cu pricina era de-aia vip că doar era deservită la botu-calului de instalație, dar până să ne dezmeticim cam în care parte e a noastră, iaca apare autobuzul. Grăbim pasul, urcăm și-acum fie ce-o fi, undeva trebuie să ne ducă. Evident că n-am ajuns din prima la destinație, am mai făcut un ocol până la o a treia parcare, că așa e când ai cu ce și de unde până unde, dar per total, ne-am declarat mulțumiți că nici de le plănuiam de acasă nu ne ieșeau toate șnur.

Nu știu dacă e ultimul schi din acest sezon că pe aici o să mai fie o vreme zăpadă pe pârtii chiar dacă în rest a început a se topi, dar ar fi o încheiere perfectă. Nu mă întrebați dacă acum îmi place să schiez, azi vreau să ocolesc această întrebare, azi vreau să adorm și să închei fără analize complicate o zi aproape perfectă. Și apropo de somn, la mine e timpul 🙂

claudia-schi-mont-tremblant_w.jpg

17 Comentarii

  • Buna dimineata.

    L-ai facut fericit pe Vintila…De fapt destul de multi oameni fericiti pe metru patrat: tu, eu, vintila…

  • Hai, Vintila trebuie sa fie fericit, caci i s-a facut “pohta ce a pohtit”. Citeste la tine pe blog o poveste pozitiva despre Canada.
    Mie, postarea ta mi-a starnit un zambet larg, caci la fiecare aventura a ta pe schiuri am o strangere de inima. Oare acum o sa ii placa? Oare acum se vor intelege? Oare va gusta din senzatiile faine pe care le ofera schiul, sau va fi doar indrajire si vointa?
    Iar voi, aparent v-ati simtit bine petrecand o zi de marti pe partiile canadiene. Sau poate ma insel?

    • Cand e vorba de mine si de schi tocmai asta e paradoxul: de unde naiba vointa??! 😀
      Dupa o zi ca asta imi spun: a meritat.
      Dupa o zi proasta imi voi spune: ar fi trebuit sa intelegi pana acum ca nu merge.
      Cert e ca doar facand lucrurile in felul meu, in ritmul meu se va ajunge undeva. Sper ca nu prea departe, ci doar in zona de confort cu zile faine si momente de relaxare.
      Schiul e un sport, iar mie nu-mi place sportul fara o parte de boemie, de poveste. Eu nu-s inversunata ca sa obtin ceva in cifre si performante ci ca sa traiesc intens.

  • Ma uit la aceste poze si imi dau seama cat de norocosi sunteti. Cum nu prea am avut zapada iarna aceasta pe la Brasov, nu am reusit sa schiez asa cum as fi vrut. Oricum ma uit la poze si simt emotia, locurile frumoase, tot ce as avea si eu nevoie pentru o zi perfecta.

    • Adriana, ia la pachet si zapada din afara partiilor. La voi au inflorit corcodusii, la mine ningea de zor. La voi 20 de grade, la mine negative. Dar da, acum pot spune ca am trait o iarna adevarata.

  • Chiar daca nu-mi place sa schiez, tot te-am simtit vibrand de placere.
    Cam putini oameni pe partie, dar….. daca a fost in timpul saptamanii….
    Frumoase locuri, frumoasa natura, frumos oras deci- ce mai trebuie pentru o zi perfecta? :))

    • Putini si buni. Erau niste mosulici pe-acolo… asa da, sa stii ca maine-poimaine mori dar pana atunci zburzi pe partie ca un campion…
      Cert e ca in wk e cam nebunie peste tot si nefiind partii asa multe si late ca in Austria, gandul ca ar putea fi mai liber in timpul saptamanii ne-a facut tare de tot cu ochiul.

      Eh, pentru o zi perfecta ar fi trebuit sa am cu cine bea o bere 😀

  • E placut ca aveti niste munti aproape, fie ei si mai micuti. Si e cu atat mai fain cand ai zile libere in cursul saptamanii si poti evita aglomeratia de weekend…
    Despre schi nu ma pronunt, stii ca nu practic, dar ma bucur pentru tine ca te-ai simtit bine.
    PS: orasul e tare colorat :).

    • Sunt multe galme cum le zic eu, delusoare si muntisori, dar sunt si multe ofuri (cred ca doar ale mele): ca unde-s poteci hop si taxa de acces, ca daca sunt poteci mai rar urca pe varfuri (ca sa simt si eu ca-s la munte ca altfel ma duc in parc) sau ca sunt prea amenajate pt gustul meu, ca sunt impaduriti si nu simti bucuria unei culmi, a unei creste etc.
      Dupa cum vezi sunt tare pretentioasa, dar dupa drumetiile in Carpati e greu sa te obisnuiesti cu noile conditii…
      M-am simtit bine si foarte bine. A fost o combinatie fericita de conditii prielnice. Putine chestii mi-au lipsit…

      Doar partea asta de oras e colorata, iar din pozele altora mi se parea ca e mult mai mare. La fata locului am vazut ca sunt doar cateva stradute, dar chiar si asa, e unul dintre putinele locuri diferite din peisajul canadian – comparativ cu Europa unde stilurile difera mult si in aceeasi tara, dar de la o tara la alta.

  • Bun asa, eu zic ca trebuie repetata experienta cat mai e zapada! Cat despre povestea din spatele schiului exista intotdeaun schi de tura sau schi pe vai, cu destul de multa poveste in spate 🙂

    • A inceput sa se cam topeasca Radu, e si la noi primavara de vreo saptamana, adica temperaturi peste 0 grade ziua 🙂
      De saptamana viitoare scoatem bicicletele daca tine tot asa.

  • Decent pentru un schi pe cinste. Zapada era toata originala, sau mai dadeau si cu tunuri la nevoie? Desi, dupa cum arata lacul, pare a fi de la natura…

    • De la mama natura toata, cica 70cm stratul. Evident, nu chiar pe partie. Tunurile le vor baga de-acum incolo sa suplimenteze topirea.
      In total iarna asta a nins cam 200cm in Montreal si vreo 250 la Tremblant.

  • fermecator loc! ceva iz european….dupa articolul asta mi-as pune schiurile de-o tentativa scurta, mai convins ca nu-i chiar asa naspa alunecatul asta la vale :)))
    de regula din toate iesirile negandite in detaliu te-alegi cu cele maif faine amintiri, si trairi 🙂 e verificata treaba!
    si americanosii manca din punga de-acasa, mai peste tot i-am vazut cu tot felul de tampenii numite pompos “haleala”…..apropo de haleala, snitzelosu’ era preferatul meu…mi-a cazut cu pofta, ce ma fac?!?! :))))

    • E un locsor fain ce se apropie cel mai mult de gusturile mele… pretentioase in materie de munte. Acum ca vine primavara, ma rog, se straduieste, o sa iesim cu bicicletele si o sa fie mai simplu decat cu schiurile.
      Cat despre pachetel, spune multe despre oferta turistica la capitolul mancare a Canadei care nu prea e pana la urma. Sau daca e atunci e scumpa si prea putin diversificata.

  • Pingback: Schi la Mont Tremblant | Life (or something like it)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *