Meet the Sun

În curtea interioară a spitalului ciori şi câini. Bolnavii le aruncă felii de pâine. E un fel de zoo-maidan acolo şi atâta timp cât priveşti de la un geam, e chiar captivant. Câinii sunt cu treaba lor, ciorile la fel. La numite felii de pâine se duc câinii, la altele ciorile. Câinele care prinde felia e stăpân absolut asupra ei, la ciori e mai complicat. Una fuge cu pâinea în cioc, celelalte o urmăresc până când felia e înjumătăţită, jumătăţile înjumătăţite şi tot aşa.

Tata îmi spunea: ciorile trăiesc mult pentru că singura lor grijă e supravieţuirea şi nimic altceva.

Câinii se plimbau doar în lungul unor poteci făcute tot de ei. Fuseseră acolo încă de la prima oră a dimineţii. Ciorile nu. Ele au venit pe la opt şi s-au desprins dintr-un stol mai mare ce a continuat migraţia. După câteva ore ce incluseseră şi servirea micului-dejun în spital, câinii erau plictisiţi, ciorile sătule. Câinii aliniaţi pe poteca lor, ciorile pe câte o creangă de copac de unde rareori se mai deranjau cu câte-un zbor.

Un zgomot i-a făcut pe câini să tresară şi au pornit-o în goană spre sursa lui. Nu era nimic pesemne căci s-au întors repede la locul lor. În camera de spital era frig. Uneori atât de frig încât senzaţia de frison mă îndrepta spre fereastră: oare ce mai fac ciorile??!