Gânduri de toamnă în inima Carpaţilor
Pe 11 septembrie 2009 mă înscriam pe site-ul carpati.org cedând astfel, insistenţelor Monicăi întinse de-a lungul câtorva săptămâni bune. În aceeaşi lună, adică acum un an şi două zile călcam pentru prima oară în Făgăraş, într-o tură organizată de Răzvan. Uniţi de munte prin tot felul de legături, carpatiştii sunt oameni de toate naţiile, adunaţi [...] ...
O lume mizerabilă
3 PA-uri urbane
[exerciţii de Proză Arhiscurtă - din vorbă în vorbele altora]
Copiii unora
Maa-mama şi puştiul ei se urcă în autobuz cu tot tam-tam-ul de rigoare. Se fac remarcaţi şi puişorul primeşte şi loc pe scaun. Dar el nu, stai tu maa-mama, stai n-auzi! Şi… maa-mama stă că o rugam toţi din ochi să stea ca să tacă gura lu’ ăla mic că tare mai era piţigăiat.
Teroarea auditivă nu se opreşte aici, maa-mamă în sus şi tot în sus, iar maa-mama se supune cu cele 100 de kg ale ei.
Vine staţia mea, iupii, scap de drac! dar şi dracul coboară. Un pic de linişte şi apoi PLEOSC!
- Nu mai da maa-mamă!
Mă întorc şi ăla micu se şi înroşise, da’ tot mai voia să bage mâna la roata autobuzului.
Copiii altora
- Gata, m-am săturat! De mâine strâng tot și plec la mama!
- Da’ de să mai aștepți până mâine? Începe din seara asta!
- Cu-atât mai bine! Oricum n-am mare lucru de strâns. Îți poți păstra plasma și combina și mașina, sticla aia colorată şi scumpă de la Veneția, mobila asta oribilă de la Kika și uite și inelul cu diamant și nici haina de blană pe care mi-ai făcut-o cadou n-o vreau. Parfumurile sunt din banii mei, da?!?
- Dragă, dar nu e nevoie să te victimizezi atâta! Ia și tu ceva! Măcar copilul…
Copiii nimănui
- Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia…
Caut un loc, mă aşez. O văd cum se pregăteşte de ritual. E mărunţică, o mână de om. Are o rochie strâmptă sub care a îndesat o bluză şi de sub care ies nişte pantaloni de trening.
- Două la un leu! strigă, pe când scoate dintr-o sacoşă verde, eco, două pachete de şerveţele. Vagonul e scurt, doar trei uşi, doar trei strigări. Nu vrea nimeni.
Se sprijină de uşă şi scoate o carte din sacoşă. Cartea se deschide aproape singură la colţul îndoit al unei file.
Dă mai departe dacă ți-a plăcut:
SharePovestindu-ți orașul. Fără obiectiv
De când îl am pe Bobiţă-telefonul simt că am redescoperit dragostea de fotografie. Când ştiu că e prea mic ca să poată face lucruri mari, îmi rămâne mie datoria de a încerca mai mult.
Citeam de curând într-o revistă de specialitate reclama la un aparat foto nou. Era ceva de genul: nu faci doar fotografie, faci poveşti. Frumoasă ideea! Într-adevăr, un macro cu acel aparat, ar surprinde şi umbra grăuntelui de polen pe o petală de floare şi da! ce mi-aş dori să pot face o astfel de fotografie…
Deocamdată… nu pot. N-am cu ce. Însă dacă lumea aceasta “microscopică” s-ar putea cumva scala la ceea ce ochiul vede cu uşurinţă pretutindeni, fără obiective de macro? Sau dacă orizontul întreg ar încăpea într-o nucă fără obiectivele de zoom? Eh, asta cred eu că se poate face cu o biată cameră de telefon. Evident, are nevoie de lumina potrivită şi de multă îngăduinţă. Lumina caldă şi potrivnică se găseşte însă pretutindeni. Chiar şi în oraş. Dar oraşul are cerul plin de cabluri sau ascuns de lumini artificiale sau mărginit de contururile necioplite ale clădirilor.
Farmecul unei fotografii slabe de oraş vine tocmai din estomparea detaliilor (de vină sunt numărul mic de pixeli, deschiderea mică a diafragmei, lipsa luminii naturale corespunzătoare etc) lăsând loc culorilor şi poveştii.
Nu ştiu dacă iese ceva, dar încerc. În ziua când voi avea dslr va fi greu să mai fac astfel de fotografii şi mai ales să mă entuaziasmez ca acum: mult dintr-atât de puţin.
Până atunci…
îmi plac luminile ce cresc în cer şi norii ce coboară pe pământ,

păsările în V şi soarele în O,

şi cum se alintă printre degete, soarele…

[little update]


