Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.

Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.

Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.

Unei femei ii doresc sa se simta ca fiind Aceea

si nu oricare alta ce-ar putea fi in locul ei.

Si asa ar trebui sa inceapa fiecare primavara.

*nimic mai mult(lat.)

Acum doi ani a existat un moment cand nu-mi puteam duce o cana plina cu apa pana la gura. Articulatiile dintre brat si palma, ale ambelor maini, imi cedasera parca, pentru totdeauna. Cum frustrarea, neputinta, amaraciunea nu m-au ajutat la nimic, am hotarat sa schimb ceva. Daca-mi amintesc de doctorita care m-a iradiat inutil de trei ori (spatele, nicidecum mainile) sau de alt doctor care mi-a confirmat doar ca prima era o idioata, mi se urca sangele la cap.  Am cunoscut-o insa pe Nico si cu sedinte saptamanale de kinetoterapie mi-am recapatat fortele si m-am facut bine. Mi-am intarit musculatura bratelor, a coloanei, ca orice efort sa fie bine distribuit si astfel, firavele mele articulatii, sa nu se mai simta… nesustinute.

Imi amintesc de asta pentru ca anul trecut incepeam sa urc pe munte si ma temeam ca problemele vor reveni, ca nu voi face fata efortului. Cum n-am stiut si nu voi stii niciodata din ce cauza au aparut acele dureri, poate fi orice si oricand pot reapare: frig, efort, stres, imunitate scazuta, reumatism etc.  Nu pot spune ca n-am mai avut probleme, caci au mai fost, dar n-am vrut sa le cedez pe motivul ca sunt inca prea tanara pentru ele si-mi doresc, inca, prea multe.

Aseara am fost cu Radu (multumesc Radu!) si Andrei la un panou de boulder (asta inseamna catarare libera, fara coarda, pe un panou cu prize, avand diferite inclinatii si surplombe, iar “aterizarile” se fac pe o saltea ). Aveam ceva emotii amestecate cu entuziasm. Entuziasmul a disparut cand am vazut peretele si prizele si s-a transformat in pofta de munca. Emotiile s-au transformat insa in multumire caci mainile mele, altadata neputincioase, si-au facut treaba. Nu zic c-a fost usor… ca n-a fost, dar am incercat, am putut, am reusit chiar sa duc la capat corect unul din traseele marcate pe panou.

Azi ma dor toate – o durere oarecum rezonabila dupa aproape doua ore de efort. Ma uit la maini. Am niste bataturi zdravene, iar in palma dreapta zace capodopera: o julitura usturacioasa de la o priza dificila pe care odata prinsa n-am  vrut sa-i dau drumul cand voia ea. Am repetat exercitiul si m-am mai julit odata. Dar nu e decat inceputul a ce va fi sa vina si eu stiu asta.

Ce-am vrut sa spun de fapt cu aceasta poveste, este una dintre teoriile mele:

De cele mai multe ori suntem vulnerabili, putem trece peste, putem reusi atat de multe inca sa uitam de momentele de slabiciune, dar e important sa ne pastram conectati la ceva care sa ne-aminteasca mereu ca suntem oameni, ca putem gresi, ca avem limite, ca putem oricand cadea si mai rea decat caderea e dezamagirea de sine.

Mai important decat ceea ce ne dorim sa fim, e cine suntem.

Era timpul pentru o noua… criptograma.

De data aceasta v-am pregatit una formata doar din litere grecesti, insa solutia este un cuvant (cat se poate de) romanesc ce descrie un obiect pe care mai toata lumea il cunoaste, dar nu toata lumea il si foloseste.

Spor la treaba!

P.S. “elena” din titlu e… elénă

Update: Cum Paul a dat solutia, sunt datoare cu explicatia dezlegarii:

O prima traducere arata cam asa:

pe alpha e pi iota -> de la unele litere vom folosi corespondentul in limba romana ->
Pe A e P iota -> “e”-urile sunt litere ajutatoare, asa ca pot fi eliminate ->
P A P iota -> papiota

In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.

Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?

Peste tot… noduri.  Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.

Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?

Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?

Nichita Stanescu, Semn 5

“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

- Unde se duc cuvintele care nu se duc?

- Nicaieri… iti raman, undeva, in piept.

Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.

Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.

Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.

Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.

Cand vreau sa le promit Rostirea… n-o pot rosti.

OLDER Posts