Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.
Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.
Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.
Acum doi ani a existat un moment cand nu-mi puteam duce o cana plina cu apa pana la gura. Articulatiile dintre brat si palma, ale ambelor maini, imi cedasera parca, pentru totdeauna. Cum frustrarea, neputinta, amaraciunea nu m-au ajutat la nimic, am hotarat sa schimb ceva. Daca-mi amintesc de doctorita care m-a iradiat inutil de trei ori (spatele, nicidecum mainile) sau de alt doctor care mi-a confirmat doar ca prima era o idioata, mi se urca sangele la cap. Am cunoscut-o insa pe Nico si cu sedinte saptamanale de kinetoterapie mi-am recapatat fortele si m-am facut bine. Mi-am intarit musculatura bratelor, a coloanei, ca orice efort sa fie bine distribuit si astfel, firavele mele articulatii, sa nu se mai simta… nesustinute.
Imi amintesc de asta pentru ca anul trecut incepeam sa urc pe munte si ma temeam ca problemele vor reveni, ca nu voi face fata efortului. Cum n-am stiut si nu voi stii niciodata din ce cauza au aparut acele dureri, poate fi orice si oricand pot reapare: frig, efort, stres, imunitate scazuta, reumatism etc. Nu pot spune ca n-am mai avut probleme, caci au mai fost, dar n-am vrut sa le cedez pe motivul ca sunt inca prea tanara pentru ele si-mi doresc, inca, prea multe.
Aseara am fost cu Radu (multumesc Radu!) si Andrei la un panou de boulder (asta inseamna catarare libera, fara coarda, pe un panou cu prize, avand diferite inclinatii si surplombe, iar “aterizarile” se fac pe o saltea ). Aveam ceva emotii amestecate cu entuziasm. Entuziasmul a disparut cand am vazut peretele si prizele si s-a transformat in pofta de munca. Emotiile s-au transformat insa in multumire caci mainile mele, altadata neputincioase, si-au facut treaba. Nu zic c-a fost usor… ca n-a fost, dar am incercat, am putut, am reusit chiar sa duc la capat corect unul din traseele marcate pe panou.
Azi ma dor toate – o durere oarecum rezonabila dupa aproape doua ore de efort. Ma uit la maini. Am niste bataturi zdravene, iar in palma dreapta zace capodopera: o julitura usturacioasa de la o priza dificila pe care odata prinsa n-am vrut sa-i dau drumul cand voia ea. Am repetat exercitiul si m-am mai julit odata. Dar nu e decat inceputul a ce va fi sa vina si eu stiu asta.
Ce-am vrut sa spun de fapt cu aceasta poveste, este una dintre teoriile mele:
De cele mai multe ori suntem vulnerabili, putem trece peste, putem reusi atat de multe inca sa uitam de momentele de slabiciune, dar e important sa ne pastram conectati la ceva care sa ne-aminteasca mereu ca suntem oameni, ca putem gresi, ca avem limite, ca putem oricand cadea si mai rea decat caderea e dezamagirea de sine.
Mai important decat ceea ce ne dorim sa fim, e cine suntem.
De data aceasta v-am pregatit una formata doar din litere grecesti, insa solutia este un cuvant (cat se poate de) romanesc ce descrie un obiect pe care mai toata lumea il cunoaste, dar nu toata lumea il si foloseste.
Spor la treaba!
P.S. “elena” din titlu e… elénă
Update: Cum Paul a dat solutia, sunt datoare cu explicatia dezlegarii:
O prima traducere arata cam asa:
pe alpha e pi iota -> de la unele litere vom folosi corespondentul in limba romana -> Pe A e P iota -> “e”-urile sunt litere ajutatoare, asa ca pot fi eliminate -> P A P iota -> papiota
In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.
Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?
Peste tot… noduri. Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.
Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?
Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?
Nichita Stanescu, Semn 5
“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.
Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.
Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.
Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.
Am apasat butonul si nu s-a intamplat nimic. Hm… De vina era, desigur, pata de pe lentila care nu ma lasa sa ma concentrez.
Un zgomot nou: reactii in lant, cine stie de cand declansate, au inchis usa abia acum. Ce chestie! Stramosii mei ar fi zis ca vantul e de vina. Sau paranormalul. Astazi, vant sigur nu mai exista.
De plictiseala mi-am incarcat in tampla cateva vise.
Fila calendarului s-a schimbat automat. Am tresarit. Am apasat butonul. Mi-era dor de vocea mecanica: - Cine vrei sa fii azi?
Cand ploua si e ceata in oras, cand viscoleste, cand ninge, cand cerul se lasa greu peste toate de parca ar vrea sa le ingroape in tacere si neculoare, dorul de munte isi aduce mai mult decat umbra asupra-mi.
Cum in ultimele saptamani codurile meteo galbeno-portocalii, riscurile ridicate de avalansa, dar si altele lumesti m-au tinut departe de munte, am ajuns sa ma uit cu nostalgie la fotografii, sa rasfoiesc jurnale si sa incerc sa nu ma gandesc prea mult la primul week-end liber…
Dar azi s-a intamplat ceva. Mergand prin ploaie, lasand stropii mici si reci sa-mi atinga parul, fata, am simtit pentru o clipa ca sunt in Fagaras. M-a cuprins o bucurie ciudata si desi m-am reintors cu senzatiile pe pamant stiind ca sunt aici si nu acolo, desi bucuria s-a transformat repede in nostalgie, ziua mea a devenit cu totul alta.
Bineinteles ca ajunsa la caldurica am inceput sa analizez si sa ma intreb. De ce tocmai Fagaras? E oarecum simplu: de fiecare data cand am fost acolo vremea nu s-a sinchisit sa ma primeasca in hainele ei bune – mai ales ultima data – si cred ca undeva in subconstientul meu jurnalul ramas restanta isi cere si el drepturile.
Ca sa-mi mai treaca din dor si nu numai, ma las purtata de amintiri si ma vad in ziua de vineri, 29 ianuarie 2010, inca la birou, stresata, obosita si cu un singur chef – de-a ma ascunde sub o perna. Intalnirea de iarna a carpati.org nu intrase in planurile mele pentru ca ratasem rezervarea la Cabana Sambata, iar pentru cort era putin cam frig, dar pana la urma, cu o zi inainte, a aparut si sansa. Muntele, in special Fagarasul, zapada, reintalnirea cu prietenii, cabana, ma asteptau toate si orasul n-a avut si nici nu va avea vreodata o contraoferta pe masura.
Cand imi fac rucsacul pentru munte am o anumita stare, un entuziasm, energii ce de-abia asteapta sa se dezlantuie, insa de data aceasta indispozitia intregii zile reusea sa umbreasca o etapa importanta a mersului la munte. Treptat insa grijile s-au dat la o parte si am adormit cu gandul la Fereastra Mare a Sambetei pe care numai in poze o mai vazusem.
Am pornit la drum, am atipit rusinos de cateva ori ca mai apoi sa dorm o ora si sa ma dezmeticesc, in sfarsit! aproape de Zarnesti. Am revazut frumosul plai al Poienii Marului si-am ales sa urmam un drum mai pe la poalele Fagarasului si nu DN1. Intre strada si munte se intindea o fasie dreapta de campie din care muchiile se ridicau brusc si toate acestea te faceau sa te simti aproape de munte si sa mai atenueze din nerabdare. Era putin soare, dar suficient cat sa vezi crestele desfacandu-se in fasii paralele, una cate una pe masura ce inaintam, strada pustie si cam neumblata era ca un bonus sau ca o evadare dupa aglomeratia lasata in urma, iar Jimny se descurca de minune prin zapada abia data la o parte de pluguri. Cateodata drumurile pot avea o insemnatate mai mare decat locurile din care pleci si in care vrei sa ajungi.
Fereastra Mare a Sambetei – ca un miraj. In valea de sub ea ne astepta cabana si intalnirea carpatistilor,
Am ajuns in Sambata de Sus, apoi la Manastirea Brancoveanu si cum mai puteam inainta cu masina am urcat pana la pastravarie unde l-am si parcat pe Jimny si-am pornit la pas spre cabana pe TR. Traseul este lejer, de doua ore si jumatate vara (pe care noi le-am mers si iarna cu tot cu pauze de pozat), urmand in prima parte un fost drum forestier pe malurile involburatei Sambata, trecandu-i de-o parte si de alta pe podetele recent amenajate, iar in a doua parte poteca ce n-ar fi pus probleme daca n-ar fi fost pavata cu gheata din cand in cand. Imi placea cum suna: intr-o zi de sambata, pe valea Sambetei, spre Cabana Sambata.
Peisajul era simplu si infricosator totodata: viiturile dislocasera bucati mari de stanca pe care le rostogolise dupa bunul plac, busteni erau cand stivuiti cu maiestrie umana in gramezi ordonate, cand aruncati ici-colo de parca ar fi fost bete de chibrit, zbaterile raului printre sloiurile mari de gheata facea intreaga vale sa vibreze de-atata vuiet si vaiet, siroaiele inghetasera coborand versantii formand topogane uriase printre copaci, iar dinspre bucatile mari de stanca iti atrageau atentia turturi mari stralucind in soare.
apele Sambetei, reci si nelinistite,
printre sloiuri de gheata, apa curge, pietrele raman… dar numai pana la prima viitura,
poteca fusese batuta intens de cei mai harnici dintre carpatisti,
la marginea padurii, copaci fara padure,
Si cum urcam noi facand planuri si discutand despre una-alta mai ales ca in curand ieseam din padure si se mai anuntau vreo 20 de minute pana la cabana am simtit ca vanticelul care sufla e mai mult decat briza Sambetei. Cu fiecare pas ceva se schimba si nu neaparat in bine. Am inchis fermoare, am strans sireturi, ne-am pus cagulele, glugile, manusile si inaintarea a devenit din ce in ce mai greoaie. Pasii celor dinaintea noastra disparusera deja acoperiti de zapada viscolita, nisoarea marunta si inghetata te plesnea obraznic peste fata, peticele de stanca maturata alternau cu cele in care te-afundai adanc in zapada si nici ca puteai privi inspre creasta, dar sa mai si zaresti ceva
Am ajuns la cabana si in sala de mese ne-am regasit o parte din prieteni. Vantul suiera pe la ferestre, soba incerca sa ne incalzeasca pe toti si de-aici incolo voia buna, cantarile si povestile aveau sa ne tina cu adevarat de cald. Acum era bine, dar noaptea precedenta se lasase cu vreo zero grade in camera sau chiar mai putin, insa cei patiti aveau sa recupereze sufleteste si sa nu regrete ca si-au purtat sambetele pe Valea Sambetei. Cabana e ca si cea de la Barcaciu, pe stilul vechi, cu facilitati putine si simple, dar care-i dau tocmai farmecul de care se bucura. Putinul face intr-un loc ca acesta, foarte mult.
Eu imi dorisem sa urc in Fereastra si nu am fost singura, dovada ca cei mai harnici veniti cu o zi in urma, s-au trezit de dimineata si-au pornit la drum, dar s-au vazut nevoiti sa se intoarca nu atat din pricina vremii, cat a placilor de zapada care de-abia asteptau un impuls ca sa plece la vale. Auzind si proaspetele lor patanii si pe fondul unei ninsori viscolite pusa pe treaba am acceptat ideea ca cei 1400 de metri ai cabanei e altitudinea maxima permisa de data aceasta.
Spre seara au inceput sa se adune carpatistii si sala s-a umplut pana la ultimul locsor. N-a fost o intalnire-seminar sau ceva de genul asta, s-a cantat la chitara, s-a cantat in versuri muntele, s-au revazut oameni si s-au schimbat impresii, insa dupa parerea si simtirea mea, a fost un moment pe care nu trebuie sa-l supui nici rutinei si nici uitarii.
Iesind afara, am privit cum in noaptea viscolita si rece o cabana lumina prin geamurile ei firave fiind mai mult decat un simplu Adapost si care adunase inauntru inimi iubitoare de munte si frumos – toate laolalta. In acel moment am stiut ca pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte.
A doua zi ne-am trezit, am privit spre creasta, dar Fereastra ne era in continuare inchisa si numai drumul spre casa deschis. Am lasat in urma cabana, am urmat drumul Sambetei si chiar daca am tras de timp cat am putut, a venit si momentul cand a trebuit sa ne luam ramas bun de la munte. Era a nu stiu cata oara cand Fagarasul ma primea, dar imi refuza pana la capat visele ca un doctor exigent desertul unui diabetic. Nu mai zic nimic, o stii el ce-o sti, ca nici el nu pleaca de-acolo si nici eu nu ma las, iar povestea cu mutatul muntilor din loc n-o voi! muntele-i munte cat ii lumea si pamantul, iar rabdarea si visele fac parte din specialitatea lui.
Cabana Valea Sambetei – duminica de dimineata – unul cate unul carpatistii pleacau spre casa,
de la cabana nu se zarea nimic spre inaltimi, doar Salvamontul si contururi firave prin ceata. Acolo sus ar fi trebuit sa se vada… Fereastra.
Drumul spre casa putea fi scurt, dar n-a fost. Nu ne-am grabit. Desi pustietatea, ceata, ploaia sau drumurile inzapezite ne-au stat uneori in cale, ochii nostri au stiut sa se bucure de locuri si oameni, de calatoria in sine, caci nimic nu mi se pare mai cu pacat pe lumea aceasta decat sa crezi ca toate ti se cuvin sau ca frumusetea la indemana e gratuita si sortita monotoniei.
Poiana Marului – o zona mai mult decat pitoreasca,
point of view I,
Moeciu,
un drum greu la intoarcere, dar care mi-a placut tare mult,
serpentinele se pierdeau sau rasareau brusc din ceata,
point of view II,
Eu nu-mi doresc sa vad gradini suspendate printre cascade cu ape verzi scaldate in curcubee, caci nu caut inca Raiul. Ne gaseste si se revarsa el singur peste noi, cand si unde nu ne asteptam, chiar si in zilele cand pe strada grabiti alergam dintr-o grija in alta, iar stropii reci de ploaie ce ne-ating parul, chipul sunt mesagerii tacuti ai lucrurilor cu adevarat importante din viata noastra.
). Aveam ceva emotii amestecate cu entuziasm. Entuziasmul a disparut cand am vazut peretele si prizele si s-a transformat in pofta de munca. Emotiile s-au transformat insa in multumire caci mainile mele, altadata neputincioase, si-au facut treaba. Nu zic c-a fost usor… ca n-a fost, dar am incercat, am putut, am reusit chiar sa duc la capat corect unul din traseele marcate pe panou.
