…Andreelor si Andreilor!

~~~

- Ai văzut ceva?

- Nu, eu… nimic.

- Să ne privim tăcuţi.

- Ssssstt!

~~~

- Ai spus ceva?

- Nu, eu… nimic.

- Să rămânem tăcuţi.

- Să!

E o dimineata rece de toama si e un soare frumos. Il simt chiar daca jaluzelele verticale acopera ferestrele. Lumina patrunde inauntru, daca e o lumina buna

Mi-am dorit mereu sa fiu fericita. Cine nu-si doreste asta??! N-am stiut mai niciodata cum arata fericirea asta si-am tot crezut c-am gasit-o si am tot pierdut ce de fapt, nici nu gasisem. Am incercat sa nu trec prin viata, am incercat sa o traiesc, sa fac cum simt si de cele mai multe ori am si reusit.

Am platit pentru fiecare secunda traita autentic prin toate celelalte secunde de dupa.

Ma gandesc prea mult la lucrurile astea si la mine. Stiu. Dar m-am trezit Azi si in timp ce ma chinuiam sa ajung la timp la munca, munca si timp neraspunzand la intrebarea “de ce?”, mi-am dat seama cat ma puteam simti de rau si ca nu voi lua o pauza pentru asta. Intr-un continuu iures, alergand dupa mori de vant… Don Quijote ajunge sa fie o epava, puterile sale sunt mai mult o prelungire a visului ce-l poarta decat realitate si atunci ma intreb ce il tine in viata??!

dragostea… acea Dulcineea… care nici nu stie cat de frumos ii e sufletul… al lui, al ei…?

Mi-am dorit mereu sa fiu fericita. Si sunt. Mereu am fost. Pentru ca n-am incercat sa-mi aliniez coordonatele restului lumii ci pentru ca in lumea din mine, coordonatele sunt perfecte. Se potrivesc mie si e de-ajuns.

Iar morile de vant nu sunt mori de vant. Indiferent ce spune Sancho…

Don Quijote va muri sperand, visand, luptand. Stralucirea din ochii lui va muri… ultima.

Cand intunericul se va lasa peste campiile de dincolo de ferestre, campiile de dincoace de pleoape se vor deschide mai largi si mai inflorite ca oricand.

Nu stiu sa tac in asa fel incat tacerea mea sa se si auda.

Stiu sa ma intristez cu entuziasm si stiu sa ma bucur din intristari.

Cand am de unde sa gasesc cuvintele potrivite, ma scuz ca nu mai e nevoie de ele.

Cand scriu un post pe care nu il public si-l las pentru mai tarziu, stiu ca va sfarsi sters (acesta e unul dintre ele).

Mi s-a reprosat ca ma inclin tristetii si am o singura replica: n-am negat niciodata asta.

Nimic nu e gratuit pe lumea aceasta, nici macar diferenta dintre secunde.

Sub plangerile penibile de mila se ascunde un optimism arogant.

Ma bucur de Liniste facand mult zgomot.

Imi ascund infrangerile prin diversiuni si zambet. Imi iese de fiecare data.

Cand invat un alfabet nou, nu ma astept sa invat si alte cuvinte.

Cand fac un ceai din mai mult de cinci ingrediente, iti servesc ceasca cu mainile amandoua.

“Ce bine ca ESTI” e un vers pentru care melodiile ar trebui sa se asculte coada-cap.

Soarele rasare si pentru cei care privesc spre Vest.

Fluturii nu dorm in noiembrie.

Mesteacanul a implinit un an, libertatea o viata de om.

Pe jumătatea de fereastră,

îmi strecor aripile afară

şi jumătăţile de copaci se regăsesc

deodată

deasupra jumătăţii mele de cărare.

Pe malul unei jumătăţi de mare

pasii se tot schimbă-n nisip

sub valuri de apă sărată.

Iau cerul şi m-arunc

când

o jumătate de cantec

mă trage afară.

Soarele pe zâmbet îmi urcă.

Furnica pe degete îmi urcă

sprijinind jumătatea de piatră.

Iar jumătatea rafalei de vânt

doar

o furnică prăbuşeşte în iarbă.

Mă miră sau mă mângâie mirarea,

această altfel de lumină.

O văd

şi mă întoarce din apus

ca treptele spre casă,

când

jumătatea ta de umbră

e-n jumătatea de fereastră.

~~~~~~~~~~~~~~~

Yes, I’m going home!

Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind. Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand,  aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!

Daca exista ceva ce numai muntele imi poate da, atunci il calific drept binecuvantatul sentiment al retrairii, al entuziasmului retrait aproape la fel de intens, un ceva pe care il numesc DAR si pentru care imi multumesc in fiecare zi a vietii mele.

Inainte sa vorbesc despre munte, mi s-ar parea corect sa-i multumesc lui Mihai pentru tura, lui Zeneca pentru virajele si pornirile in tromba – nu ca as fi mare amatoare de viteza, dar o pot privi in fata si e bine sa-mi reamintesc asta din cand in cand – apoi colegilor caci de la fiecare am gasit cate ceva de invatat si nu in cele din urma, muntelui pentru inca o intalnire superba, dar si pentru ca mi-a daruit 12 ore de somn profund cum n-o sa mai vad eu curand.

Estimez ca va fi un jurnal lung, greu de citit, dar nu voi renunta la nici un cuvintel. Nu pot! Ma simt deja acolo…

Am inceput sa urcam prin padure spre Cabana Dochia dinspre Izvorul Muntelui pe traseul marcat mai intai de punct albastru(PA) si apoi de banda albastra(BA).

Mereu imi plac urcusurile astea imediat ce ti-ai dat fundul jos din masina. Ma adaptez repede ritmului si am ragaz sa-i studiez pe ceilalti. Desi tura a avut trei zile rucsacul meu era mai mult decat light, iar eu… mai mult decat fast (sunt foarte “modesta” stiu, dar si greu de contrazis – avantaj eu!). Pentru asta trebuie multumit lui Andrei pentru indicatii, majoritatea sunand cam asa: “nu, nu iti trebuie” si cum nici eu nu exagerez de felul meu, am iesit din casa cu o singura povara: 3 ore de somn in ultimele 48 (stiam insa ca la munte dorm bine!).

Daca iti trebuie prea multe cand pleci intr-o tura ai putea sa te intrebi unde vrei de fapt sa mergi…

O portiune de drum am urcat mai mult singura, cu cat era mai abrupt urcusul cu atat ma simteam mai bine. Ma opream sa privesc in urma, sa ascult linistea, sa ma SIMT toata acolo cu inima frematand de fericire, cu fluturasii in stomac ca pregatita de o intalnire pentru care ma gatisem cu atata drag in cele mai de pret hainute(la figurat si mai ales… la propriu).

Imi place padurea toamna cand se vede atat de bine trecerea de la foioase la conifere, cand acele de zada se sacrifica intinzand covorase pe poteci, cand soarele patrunde printre crengile golase in ciuda vantului si te lasa sa-i simti atingerea blanda si amintirea caldurii.

Eu privesc mai mult in sus. Chiar si cand merg printre blocuri. Poate caut cerul mai mult decat pamantul. Inca n-am aflat. [pe munte ma uit totusi pe unde merg.]. Piatra cu Apa(1533m) sau piatra care “plange” e una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase din Ceahlau, despre care nu v-am zis ca e celebru pentru Conglomeratele care ii poarta numele si pentru multe altele despre care veti citi mai departe, nu degeaba e declarat Parc National si chiar se vede straduinta celor care se ocupa de asta. Insa nu tot omul e om asa ca se vad si urmele celor care au vrut sa lase… urme

priveliste de sub Piatra cu Apa,

cand urc mereu imi amintesc sa privesc in urma, sa vad cum peisajul ia amploare gradat datorita altitudinii, sa nu mi se para gratuit momentul culminant,

Incet-incet se zarea Cabana Dochia(1750m), am iesit din padure in nu foarte marele gol alpin al Ceahlaului si de-acolo am ales o poteca mai putin umblata pana sub cabana prin iarba inalta si prin jnepeni si in putin timp paseam pe treptele insorite. Nu stiu ce-au facut ceilalti, dar eu dupa ceva mancare si-un ceai cald m-am retras la somnul mult asteptat, task-ul programat de-acasa Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

panorama primului rasarit,

Afara erau mai multi iesiti la pozat, toti imbujorati si luminati de bucurie. Vantul si frigul diminetii nici macar nu fac parte din amintirea pe care fotografiile o vor pastra desigur, dar nu pe cat de vie a putut sa fie.

Cabana Dochia  in lumina acelei dimineti de vis,

am plecat prin iarba inalta, ma cufundam in ea, ea ma inconjura aurita si moale, iar marea de nori ma facea sa ma simt pe o insula pe care aproape ca m-as ruga sa naufragiez…

Ziua doi a inceput frumos, nici ca se putea mai bine. Ne-am echipat de drum. Aveam sa vedem Cascada Duruitoarea urmand traseul cruce rosie(CR), sa facem popas la Cabana Fantanele (triunghi galben), sa ne intoarcem spre Dochia pe banda rosie (BR) pe langa Panaghia - o stanca cu personalitate si sa urcam neaparat pe Varful Toaca(1900m).

imi amintesc cei trei braduti pe culme undeva deasupra Schitului… Asta a fost inainte sa imi pierd manusile si sa ma intorc dupa ele pana la cabana alergand prin noroi, dar sa nu credeti ca nu mi-a placut Le-am si gasit, evident.

Drumul pana la cascada a fost mai mult decat frumos, iar portiunile de gheata mi-au reamintit ca e totusi iarna si ca bocancii mei sunt perfecti pentru patinaj, doar ca nu mi-as dori sa fie unul atat de inclinat… O limba uriasa de gheata mi-a oprit pentru o clipa respiratia, dar nu de frica ci de admiratie, si-am gasit imediat un loc de trecere. Cand cineva a desprins o bucata de stanca si aceasta a plecat pe valea inghetata, am vazut-o alunecand cateva zeci de secunde, iar apoi zgomotul ei s-a mai auzit o buna bucata de vreme… Valea era ingusta si adanca, abrupta, izvorul inghetat formase un tobogan natural impresionant, parca fara de sfarsit, iar izbirile scurte si puternice ale pietrei imi rasuna si acum in minte. Ecoul acela… clipa aceea… sublimul infricosator.

coborand mai mult pe langa poteca amenajata decat pe ea am ajuns la… Cascada Duruitoarea,

cascada e frumoasa, sa tot stai, sa nu mai pleci…

Dar am plecat si renuntand la a mai cobori pana in Durau am scurtat pe TG pana la Cabana Fantanele. Aici am poposit pentru pranz si ceaiuri calde. Soarele ne-a invitat sa ramanem la mese afara. Am plecat din nou pe traseu, de data aceasta spre Varful Toaca pe BR pe care l-am vazut mai tot drumul asteptandu-ne. O vreme am urcat prin padure, apoi am iesit in golul alpin si am dat binete Dorobantului si Caciulii sale.

Caciula Dorobantului, bloc de stanca format din Conglomerate ~ roci bine delimitate, rotunjite, cimentate natural unele de altele ca intr-un zid…

Dupa ce ne-am fotografiat cu imensa caciula fara sa indraznim s-o “imprumutam”, am continuat drumul pe poteca bine strajuita de jnepeni frumosi si inalti. Panaghia se zarea imensa si tacuta, fara chef de vorba si cum la nasul ei ridicat in nori n-am ajuns decat cu privirile golase, am trecut frumusel pe langa.

Panaghia… si atat

jnepenii in lumina unui soare cald de toamna,

Ne pregateam de urcat pe Toaca si cei care coborau ne-au sugerat sa ne echipam bine si sa ne bucuram de greutatea rucsacilor caci ne asteapta un vant strasnic acolo sus. Si asa a fost. Nu trecea el prin hainele mele, dar simteam cum ma ia cu tot cu ele pe sus. Pe varf sunt atatea cabluri si relee si statia meteo si ce-o mai fi incat am renuntat la a mai fotografia mare lucru. Urmaream doar un sistem de masurat viteza vantului si care se ridica parca tot mai sus la fiecare rafala. Am facut totusi o panorama pe care o postez c-o fost tare greu sa tin aparatul nemiscat intre rafale si cum poze cu manusi nu prea ies si-acum imi simt degetele paralizate…

de pe Varful Toaca vedere spre Ocolasul Mare (cladirea alba apartine schitului si in aceeasi directie se afla si Cabana Dochia),

am mai ramas o vreme sus, pana soarele a apus

Drumul spre cabana ne-a facut sa ajungem odata cu noaptea, dar nu am aprins inca frontalele asa ca a mea e inca netrecuta prin botezul muntelui, dar stim amandoua ca avem timp. Mult timp. La cabana ca… o seara la cabana. Am sarbatorit onomastica colegilor, dar nu ma pricep sa povestesc ce fac oamenii, asa ca va voi spune ce-am simtit cand am iesit la un moment dat afara.

Era noapte, era frig. Deasupra luna mai mult ascunsa in nori. Undeva jos, departe, firul vaii se ghicea dupa sirul luminitelor. Se zareau contururile negre ale stancilor, ale padurii, ale vailor, ale norilor. Frigul ma facea sa tremur din toate incheieturile stiute si nestiute, dar nu ma puteam dezlipi de locul in care parca incremenisem. Aerul rece imi strangea fata intre palmele sale si respiratia aproape ca devenise ritmata din cauza tremurului. In loc sa ma gandesc sa intru, ma gandeam sa raman. Imi placea atat de mult linistea, locul, privelistea. Eu si intinderea aceea, eu si Muntele, eu si sufletul meu tremurand, dar fara sa cedam. Mi-am spus multe atunci in gand, mi-am promis multe. Am zambit mult, un zambet larg de interior, de la mine pentru mine si pe care intunericul nu l-a acoperit. Nici nu stiu cand tremurul s-a domolit si frigul a capatat forma unei pelerine ce mi s-a asezat bland pe umeri. Am mai stat o vreme acolo, era o noapte frumoasa, o liniste frumoasa. Imi stiam mintea limpezita de ganduri, inima eliberata de asteptari, ma stiam senina si la adapost in inima Muntelui.

Nu stiu la cat m-am culcat, cat am dormit. Eu atata stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

De data aceasta am iesit afara si pentru multe clipe am fost singura. A fost rasaritul meu, parca numai al meu. Dar sa las cuvintele deoparte…

rasarit de soare in Ceahlau,

vantul imi sfida echilibrul, lumina se inalta, norii ardeau…

ne scaldam cu totii in lumina rosiatica,

Alta dimineata, alte ceaiuri si cafea, rucsac pregatit, pat lasat aranjat si o coborare de pe munte. De obicei incerc sa nu ma intristez si sa inteleg ca nu e inca timpul sa raman. Am ales sa coboram pe acelasi traseu si cum cararile din Ceahlau mi-au placut la nebunie, mai ales sa le merg pe langa, m-am apucat sa strang peturi. Aveam un sac menajer gol, un rucsac usor in spate si multa energie. Nu de alta, dar intr-un loc atat de ingrijit si protejat tot s-au mai gasit cateva personaje bipede care sa-si marcheze trecerea lor biodegradabila intr-un mod greu biodegradabil. Ma infurie cumplit si sper sa nu vad vreodata unul cu ochii mei ca nu stiu cum voi reactiona. Nu-mi imaginez cum arata cuvantul pasnic cand ma gandesc la asta.

Dar padurea… padurea era superba… picioarele schiau prin frunzele aramii de fag, ochii cautau lumina, trupul cauta caldura, sufletul se ridicase mult deasupra mea…

cerul, padurea,

padurea, cerul,

Pentru o vremne am “ratacit” putin marcajul si am putut simti mai mult padurea decat in tot restul drumului. Mi-a amintit de toamnele mele pe dealuri si prin paduri de-acasa, de jocurile in mormane de frunze ale copilariei, de salbaticia luminisurilor… Mai vazusem padure invaluita in ceata, dar nu asa… poate ca soarele era vinovat de toata acea splendoare pe care Micutza a surprins-o timida, pe care eu o cuprindeam cu ochii ca pe o mangaiere dumnezeiasca si in care ma las si acum, acoperita in tacere…

ultima imbratisare,

desavarsirea,

speranta,

visatorii,

viata!

_____________________
P.S.-uri:

intr-un final am pierdut una dintre manusi…

albumul foto al Micutzei e pe-aici…

harta traseelor din Ceahlau…

______________________