Am mintea bulversata, inima bulversata. Amandoua sunt slabe si palide. Se uita la mine si ma intreaba: Incotro?
Ma uit la mine. Zac intinsa pe-o canapea incomoda.
Ma uit la ele. Zac intinse pe covor. Nici macar nu se sprijina una de cealalta.
Nu le raspund la intrebare. Sunt de piatra. Asa cica e ok pe lumea asta. Sa nu mai spui nimic cand orice ai spune nu mai poate schimba nimic.
Ma insulta, ma roaga, ma refuza, imi duc dorul si eu… Nimic.
Deschid gura intr-un tarziu ca dintr-o desteptare si… ele tresar. O mirare de piatra din partea mea, desigur. Deschid gura si… nici o vibratie numita sunet sau jumatate de cuvant nu se propaga. Doar gestul meu de reapropiere a buzelor si de readormire declanseaza revolta.
As putea sa le servesc inc-o reteta de tacere, dar canapeaua asta e incomoda tare si am si uitat de ce fac pe calaul de-atata timp…
Uff… Ridicati-va si haideti sa mergem! Ca ne-a prins toamna!
Am febra si soarele unui apus oarecare se mai strecoara inca firav inauntru. Langa – o cana alba cu supa calda si inca una rosie cu cafea rece.
Muzica - ascult intamplator sentimente:
La geamul meu o toamna banala de oras incepe…
Cine n-are prieteni e un om sarac… in multe privinte. Aseara am ajuns la teatru sa regasesc O scrisoare pierduta – multumesc T. ca te-ai gandit la mine pentru acel al patrulea bilet pierdut . Maine seara ma asteapta Un tango mas si de data asta multumita Monicai.
Febra nu-mi da pace, uneori am senzatia ca plutesc in loc sa merg, ca merg in loc sa stau, ca vorbele-mi sunt ganduri, gandurile vorbe…
In camera mirosul tufanicilor imi aminteste de toamna din gradina mamei de-acasa, vaza cu munti – de toamna din munti, Benji murind incet si sigur imi spune cu fiecare frunza pe care o pierde ca e o pierdere definitiva, ca alta primavara nu va mai fi…
Abia astept sa ajung la oftalmolog… nu mai suport sa amestec liniile, formele, culorile, tot ce imi e mai departe de 2-3 metri. La teatru m-am luptat sa disting multe dintre gesturi sau mimica fetelor, pe strada, pe holuri, la metrou ma lupt sa disting chipuri, indicatoare, ceasuri. Nu stiu cine iese, cine intra, daca vine, daca se indeparteaza, daca rade, daca asteapta, daca e trist.
Omul indepartat a devenit pentru mine unul universal, unul si-acelasi mereu.
Aproape ca m-ar fi intristat toate astea daca nu as fi avut aseara o revelatie. Ma intorceam acasa pe jos si la un moment dat vantul a spulberat inainte-mi frunzele galbene de frasin. S-a format o carare imaginara si plutitoare de frunze, culorile s-au amestecat in ochii mei si sub luminile neoanelor si-a reclamelor de strada, au inceput sa curga toate aceste culori si lumini si am simtit cum ma invadeaza o stare de fericire si de multumire ca atunci cand privesc Lanurile sau Biserica din Auvers ale dragului meu Van Gogh.
. Maine seara ma asteapta 
