Am scris, nu demult, ca am dat peste o alta perspectiva a sufletului pereche. Nu e neaparat si parerea mea, dar e interesant punctul de vedere cu atat mai mult cu cat demoleaza visul telenovelistic al lui Jose Armando si al inocentei Marimar…
„-Te-ai indragostit. Nu intelegi ce s-a-ntamplat? Tipu’ asta a atins ceva in inima ta, mai adanc decat iti inchipuiai tu ca se poate, te-ai fript, fatuco. Dragostea aia pe care ai simtit-o atunci a fost doar inceputul. Abia i-ai prins gustul. Ce-ai patit tu e doar o chestie dureroasa, dar limitata. Ai rabdare si ai sa vezi ca poti sa iubesti mult mai mult de-atat. [...] tu ai putea sa ajungi intr-o zi sa iubesti lumea intreaga.
- [...] cred ca imi vine asa de greu sa-l uit pentru ca am crezut cu adevarat ca el e sufletul meu pereche.
- Poate chiar asa o fi. Problema ta e ca nu intelegi ce inseamna asta. Lumea crede ca sufletul pereche e cineva cu care te potrivesti la fix, toti isi doresc sa fie asa. Dar sufletul pereche e o oglinda, e ala care-ti arata toate chestiile care te trag inapoi, ala care-ti atrage atentia asupra ta insati, ca tu sa-ti poti schimba viata. Probabil ca un suflet pereche adevarat e cea mai importanta persoana pe care ti-e dat s-o intalnesti in viata, pentru ca-ti darama toate prejudecatile si te obliga sa te trezesti. Da’ cand e vorba sa traiesti toata viata cu respectivu’?… Ntz! Prea dureros. Sufletele astea pereche ne apar in viata tocmai pentru ca noi sa putem descoperi alte fete ale propriei noastre persoane. Dupa care pleaca. Si-i multumesc lui Dumnezeu ca se-ntampla asa. Problema ta e ca nu poti sa te desprinzi de treaba asta. [...]
Scopul lui a fost sa te scuture din amorteala, [...] sa-ti ciufuleasca nitel orgoliul, sa-ti arate care-ti sunt limitarile si viciile, sa-ti rupa inima ca sa intre lumina inauntru, sa te faca sa ajungi atat de disperata si fara control, incat sa fii obligata sa-ti schimbi viata, dupa care sa-ti faca cunostinta cu maestrul tau spiritual si s-o stearga. Asta a fost treaba lui, pe care si-a facut-o perfect, da’ acu’ – gata! Problema e ca tu nu poti sa accepti ca a durat atat de putin. Esti ca un catel la groapa de gunoi – lingi intr-una o conserva goala si speri sa te saturi. Si daca n-ai grija, conserva aia, o sa ti se infiga in bot si n-are sa fie deloc bine de tine. Asa ca las-o balta.
- Dar il iubesc.
- Foarte bine, iubeste-l.
- Dar mi-e dor de el.
- Foarte bine, sa-ti fie. Transmite-i dragoste si lumina de fiecare data cand te gandesti la el, dupa care, gata! Ti-e frica sa dai drumul ultimelor bucatele din el, pentru ca dac-ai face-o ai ramane singura, si tu esti moarta de frica daca te gandesti la ce-o sa ti se intample daca ramai singura. Da’ iote ce tre’be sa-ti intre in cap, dac-ai goli tot spatiu’ din capu’ tau pe care-l ocupa obsesia ta cu tipu’ asta, ai avea acolo un gol, un loc deschis – o usa. Si ghici ce-ar face universul cu usa aia? Ar intra pe ea – Dumnezeu ar intra – si te-ar umple cu mai multa dragoste decat ai visat vreodata. Asa ca nu-l mai folosi pe el ca sa blochezi usa aia. Gata.”
Caldura se strecoara pe sub perdea, soarele chicoteste intr-un ochi de sticla imprastiindu-se inauntru, linistea de afara e cu adevarat morbida, ii simt pe toti cum zac tolaniti care pe unde-au prins si doar scartiitul periodic al rotilor autobuzului oprindu-se in statie pare sa-mi aminteasca ca nu dorm, ca sunt aici treaza, dialogand cu personajul principal al unui fotoliu gol sau patrulandu-mi papucii pe doua sensuri prin hol…
Ascult… ce v-am pus si voua… si face cat restul cuvintelor…
Mi-as dori tare mult sa ma fi trezit pe malul marii in dimineata aceasta
sau pe un vapor in larg
sau doar in plescaitul usor al valurilor cand marea se piteste in neclintire
Marea Egee in apropiere de Skiathos,
P.S. Ganduri dupa alergarea de dimineata…. Ma gandeam sa va intreb… voi unde ati fi vrut sa va treziti??! Si uite… c-am si intrebat :”>
Am alergat din o mie de motive (“… cu o mie de picioare alergand oriunde” N.S.) la care m-am gandit ca orice om cu ganduri cand am inceput usor-usor sa intru in ritm. Alergarea nu e un act social, nu e un moment romantic, nu e un job. Nu e o modalitate sa asculti muzica, sa-ti arati picioarele, pletele in vant, forma ta excelenta (sic!) sau ultimul echipament achizitionat.
(muzica de alergat daca va intereseaza, dar sunt sigura ca aveti propunerile voastre…)
Am alergat dupa un program anume, cu o tehnica in faza de acomodare, cu un ritm reglat, crescand pana intr-un punct anume, de unde mentii si mentii pana cand incepi incetinerea, organismul trebuie antrenat, trebuie lasat sa accepte ideea ca deocamdata el e ala zbarcitu’ la care spiritul tanar scoate limba, batjocoritor.
Am alergat ca-mi place sa alerg si mai ales pentru ca limitele s-au plictisit singure, de-atata timp neatinse. Si pot sa duc, mama cat mai pot sa duc! In prima zi eram transpirata, suflam greu, in ziua doi deja era ok, a treia oara nici ca ziceai c-am alergat atata! La sfarsit insa (sa nu ma certati!… macar de data asta) am incalcat putin regulile si in loc sa ma opresc dupa cele 12 statii – un numar prizonier intre 11 si 13 – am mai continuat cu 3 sprinturi de cate 50m pe putin si nu se compara nimic cu viteza, cu propria-ti viteza!
Am alergat si-as tot alerga… caci picioarele nu-mi privesc peste umar.
Daca as putea avea un viciu, as sarbatori. Daca as putea uri, as uri. Dar eu pot sa alerg si… alerg.
Pentru fiecare zi in care ma trezesc, pentru bucuria fiecarei trepte pe care o pot urca, pentru podul ala de la Unirea pe care inca il mai trec, pentru acel Have you ever seen the rain care aleator prinde randul de prea multe ori in casti… pentru orasul acesta frumos cand e redus la tacere.
Oh, da… am vazut ploaia… o vad. N-as vrea sa se mai opreasca. Se opreste ea singura… sub aratatorul versat al soarelui. Pamantul si norii lui se invartesc dupa soare cu noi cu tot rotindu-ne in jurul propriului nostru soare. Noaptea e doar fata nevazuta a lunii.
Am alergat pentru ca intr-o zi va veni acel pas care ma va desprinde…
P.S. Pssst! Tot neoficial: am urcat treptele – pe toate – pe toate din seara asta, desigur.
Imi place sa calatoresc si sa ma intorc cu impresii din calatoriile mele. Sa vorbesc mult, entuziasmata. Cateodata insa imi place sa ascult cuminte dialogurile celorlalti
„Într-o zi
îti voi săruta
talpa piciorului
Nu te sfii
calcă
apăsat
înainte de fiecare pas
te voi săruta
din nou
din nou
din nou…”
iar raspunsul a venit de la Vasile Munteanu in alta tonalitate, din alta sfera:
„taci talpă, nu-mi pocni auzul
cu vise prin pământul care-l calci
despică-ţi degetele, fă-ţi din ele cleşti:
să-noţi prin balele acestor raci”
Bineinteles Nichita – Poem (caci de aici a pornit totul),
„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”
Si uite… c-am si intrebat :”>
– pe toate din seara asta, desigur.