Cand au terminat de ridicat cladirea vad cum macarale invizibile inca mai lucreaza. Oare norii…

Ochii mei se impart intre doar doua ceruri ca impartasesc aceeasi nori, unul in plina zi, altul la apus. Rasaritul parca n-a existat. Azi si maine le traiesc deopotriva, maine e deja trait fara mine, azi e inevitabil de schimbat. Amaraciunea provine din lipsa sentimentului nasterii, originii, al locului regasit si recunoscut, dar nesincronizat. Cum sa-mi fiu propriul diametru? Cum sa-mi fiu eu insumi Fereastra?

Filmul are un sfarsit surd, plin de nemultumire. Se comenteaza. Mie imi pare in mod paradoxal, normal. Lucrurile nu se termina niciodata, nu se pune punct niciodata cu adevarat. E doar o iluzie. Oamenii au nevoie de iluzia unui nou inceput, de resemnarea unui sfarsit inevitabil. De tinerete fara batranete si viata fara de… moarte. De ce e atat de important sfarsitul? Viata nu e o lista fixa de obiecte/trairi care sunt bifate cu ok sau ko! Traim o lista VIE… Apoi murim.

Nu punctul izolat e cel esential, iar singuratatea nu vine din izolare ci din faptul ca nu exista puncte coliniare, coplanare sau chiar co-dimensionale celui izolat. Nu e rau sa fii singur, e doar trist ca oamenii trebuie sa se chinuie ca sa ajunga la tine. Cat despre vointa lor nu pot spune nimic… uneori se cantareste doar in vaporii perisabili ai finalitatii.

Oamenii vor sa-si puna mereu intrebari. Despre orice. Nu ca sa stie neaparat ci ca sa aiba constiinta de a fi intrebat. A (te) intreba nu inseamna ca esti absolvit de nimic, nu inseamna ca ai inceput ceva, ca ai finalizat ceva, ca ai miscat ceva!

Ii simt pe oameni cum refuza sa desparta zidurile vizibile de cele invizibile. Prin cele invizibile trecem in fiecare zi. Despre ele nu se intreaba nimic. Ele nu se suprapun peste nimic, exista pur si simplu. Imi place sa le vad construindu-se!

Oh, da, poate sunt putin trista sau melancolica sau absenta. M-au luat cu ei departe si mi-au aratat zidurile. Ei, norii…

Daca ar fi sa-mi imaginez Centrul Lumii, l-as considera asimetric.

Pana la urma meetsun-ul nu se dezice de magia lui rasturnata si nenea doctoru’ m-a trimis acasa si m-a asigurat ca atata timp cat am minte, nu va fi vai de picioare. La propriu.

Nu e cazul de operatie sau gips (visul ala chiar m-a ingrozit la cat de real parea) – oricum sa te operezi la ambele picioare simultan ar fi fost prea mult – asta imi ziceam in minte cand nenea fara halat alb tot testa de zor articulatiile mele scartainde, cartilajele un pic (moftu)roase. Cu alte cuvinte n-am voie sa fac o gramada de lucruri, sa nu fortez si sa ma opresc cand simt durerea (aici am vrut sa-i spun ca eu cu durerea impartim alt nivel de indici, dar am lasat omul sa vorbeasca ca doar isi facea meseria).  M-a asigurat ca mai devreme sau mai tarziu o anumita “boala” tot se va instala, dar pana atunci mai sunt atatea de facut.

O sa le dau picioarelor ce e al lor, adica ceva ingaduinta si rabdare din partea mea si n-o sa le bag prea des in chestii care sa le faca rau. Dar si ele ar trebui sa fie ceva mai receptive si mai… unse.

Cica bicicleta trebuie sa mai astepte o vreme …

Inotul e bine venit oricand, oricum…

Fara genoflexiuni si prea multe trepte (tot felul de trepte din pacate)…

Am ajuns acasa, am mancat o friptura buna cu castraveciori murati, am deschis laptopul si m-am zgait in el vreo 5 minute dupa care am picat lata… M-am trezit dupa 12 ore… vreo 10 oameni imi scrisesera pe messu’ uitat deschis si m-am simtit foarte magulita si flatata de lucrul asta. Multumesc!

In week-end ma duc pe munte… asta e, nu pot rezista tentatiei! O sa trecem doar usor de 2000m si o sa am grija si de mine si de trupa mai ales ca eu voi fi… initiatorul de tura, ala mare si responsabil. Bocanci usori, rucsac mic, popas cand e nevoie, fara grozavii (o sa fie greu sa ma abtin!), fara catarari, mai multa contemplare!

as muri da nu acuma, la toamna cand o da bruma…

P.S. versurile sunt…

Later Edit…

Cum nu putem astepta linistiti la umbra, am hotarat sa mai facem o incercare. Acum suntem si echipati si cu o doza rezonabila de vointa la bord, dar si cu multa grija caci nu multe se pot compara cu frisoanele de zilele trecute…

“2 zile pe munte” si parca nu mai e nevoie sa rostesc altceva…

Ma gandeam cu groaza la somnul de moarte ce m-a apucat (ca sa intelegeti mai bine: nu prea e loc de perna pe-aici) si tot ce mi-a trecut prin minte a fost “Desteapta-te romane!”. E un semn ca daca eu nu gandesc, creierul o face aleatoriu si cinic. Cum naiba sa-mi fredonez singura in gand imnul national??! Nici macar eu nu stiu…

Ma mai gandeam si la faptul ca Luna (satelitul natural al Pamantului ) ne arata mereu aceeasi fata. E si asta o chestie.

Mi-am mai luat o cafea si ma uit la ea asteptand efectul Placebo, doar doar scap (treaza) fara s-o beau.

Sunt agitata. Nu-mi plac halatele albe. Dar sambata se preconizeaza un munte. Fie si unul mic. Oare pot? Am visat mult gips, innotam in el toata… ciiihhh! asta nu e vis, e… Ptiu!

Tigarile alea grecesti, scarboseniile! m-au facut sa ma las de fumat.

Oare ce lucruri le-am facut deja pentru ultima oara?

N-am pofta de scris. N-am nici o idee, nici macar de autobuz intesat. Scriu din superstitie. Nu prea le am eu cu astea, dar scriu de frica, in convingerea ca maine va fi bine daca azi scriu aici gandind rau. Asa functioneaza meetsunu’ meu, pe invers.

Ce e frica? E o forma in care te parasesti ca sa te poti vedea mai in voie de la departare…

Si uitandu-ma la mine, ma vad alergand, sarind poduri, urcand copaci, stanci, dealuri. Ma vad inotand, mergand pe bicicleta, jucand bowling, tenis de masa, invatand sa merg pe role. Ma vad in stare facand alpinism peste vreo 3 ani. Ma vad in fata cetatilor urcand mii de trepte, in mijlocul padurilor deslusind poteci, inlocuind statii intregi de autobuz cu un mers hotarat pe sub castani sau tei si prea rar, mesteceni. Ma vad jucandu-ma fotbal, volei, alergand in zori pe plaja, dansand pana la epuizare intr-o lume  numai a mea.

Maine cineva se va uita la mine si va da un verdict. N-o sa-mi simta frica, doar dragostea de viata, de viu, de neastampar. Un singur sentiment nu vreau de la el: mila. Pentru ca m-am pregatit dintotdeauna… sa zbor.

OLDER Posts