In seara asta, N. mi-a facut o mare bucurie. Un bilet la piesa de teatru Titanic Vals, dupa Tudor Musatescu. Am vazut piesa de multe ori pe TRV1, varianta teatru de televiziune, dar nu pot refuza o invitatie la teatru. Mai multe despre piesa, respectiv distributie pe site-ul Teatrului Nottara. Multumesc Am facut cateva poze – [...] ...
Cand te gandesti la mine,
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Sunt fata de la fereastra ce-ti face cu mana
Cand te-ntrebi de esti tu acela.
Sunt chipul-pion de pe-un peron suspect de gol
Cand te-ndepartezi privind in urma.
Sunt eu cea care se-aseaza langa tine
intr-un compartiment oarecare,
pe locul de la fereastra,
picior peste picior,
cu o tacere deplina
pe care n-o vei tulbura nicidecum.
Sunt eu cea care tocmai a coborat,
dintr-o lunga calatorie,
si-ntr-o gara noua
scrutez lumea cu ochii mei umbriti
doar de-o palarie.
Sunt eu de ma privesti curajos
Nu-s eu de ma intrebi ezitand
Si daca te gandesti la mine
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Asa-mi sunt ultimele nopti. Ca adorm greu chiar si dupa ce toate luminile se sting asta e un amanunt. Ca ma asteapta o trezire chinuita plina de “de ce-uri” e un fleac. Dar ca in timpul cat dorm asa cum dorm am episoade serioase de cosmaruri care mai de care mai reale e prea de tot! Tresar din ele si aproape ca nu fac diferenta dintre vis si realitate. Sunt atat de reale si mai ales, atata de lungi incat ma trezesc epuizata ca si cum o zi intreaga s-ar fi scurs… Sunt la capatul puterilor si ma gandesc cu groaza la noaptea ce va veni cand mintea mea iar va plasmui ceva…
Azi-noapte a fost randul unui accident urat de masina in care eu omorasem si accidentasem grav oameni. Groaza a venit nu din sange si bucatile umane imprastiate ci din faptul ca eram acolo asteptand salvarea, apoi interogatoriul polititei, apoi dezaprobiul tuturor… familiile victimelor, inmormantari, spital, procese la judecatorie, negocieri, bani, suparare, plans, agitatie, VINA ca am produs o asa nenorocire. Cum naiba sa visezi asa ceva??! Evident acum ma simt ca si cum marfarul cu 30 de vagoane ar fi trecut peste 
Si cum uneori e suficient sa ma plang pe blog de ceva ca lucrurile sa se indrepte, am zis sa incerc remediul asta inainte de-a ma apuca de o cura zdravana de magneziu, pentru ca e evident ca-mi lipseste.
Mai toti stim cat de infloriti sunt salcamii lunii mai, dar cati stim cum arata pastaile si cand semintele mici si negricioase vor fi bune de cules, de pus la uscat, de plantat??!
Cam asa trecem si prin viata, ne bucuram de frumusete, de parfum, de tinerete si mergem mai departe in cunoastere doar daca trebuie sa (ne) replantam…
Dar, iata, au inflorit teii…
Daca tot vorbeam de bere in postul precedent, am curajul sa va arat Piatra ce-am adus-o de pe munte. Nu chiar piatra… e putin spus. Si nu de oricunde ci chiar de pe creste.
De ce? Pentru ca mi-a placut si pentru ca rucsacul era prea usor si trebuia sa fac ceva probe… sa vad si eu cat pot duce la o adica.
De ce? Pentru ca am vrut sa-mi aduc muntele acasa si sa-l ating de cate ori nu ma simt de piatra… (ca sa vedeti ca nu glumesc si ca nu e-o pietricica… )
De ce? Pentru ca Benji avea nevoie de un tovaras cat lipsesc eu la serviciu. Mi-a soptit mie ca ar vrea pe cineva care sa-i tina de urat si care sa fie viu ca si el. Pai ce, piatra e vie? Da, e!
Aseara, Luna:
[- Bine Benji, o sa-ti fac si tie poza intr-o zi! ... promit! ]
P.S. Pentru ca toate ar trebui sa poarte un nume, mi-am numit piatra: Piatră.