In seara asta, N. mi-a facut o mare bucurie. Un bilet la piesa de teatru Titanic Vals, dupa Tudor Musatescu. Am vazut piesa de multe ori pe TRV1, varianta teatru de televiziune, dar nu pot refuza o invitatie la teatru. Mai multe despre piesa, respectiv distributie pe site-ul Teatrului Nottara.
Multumesc
Am facut cateva poze – doar cateva (fara blitz desigur, in cel mai silentios mod si de la o distanta cam mare plus slalom printre capetele multora… – stiu, stiu ca nu e frumos!)
Cand te gandesti la mine,
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Sunt fata de la fereastra ce-ti face cu mana
Cand te-ntrebi de esti tu acela.
Sunt chipul-pion de pe-un peron suspect de gol
Cand te-ndepartezi privind in urma.
Sunt eu cea care se-aseaza langa tine
intr-un compartiment oarecare,
pe locul de la fereastra,
picior peste picior,
cu o tacere deplina
pe care n-o vei tulbura nicidecum.
Sunt eu cea care tocmai a coborat,
dintr-o lunga calatorie,
si-ntr-o gara noua
scrutez lumea cu ochii mei umbriti
doar de-o palarie.
Sunt eu de ma privesti curajos
Nu-s eu de ma intrebi ezitand
Si daca te gandesti la mine
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Asa-mi sunt ultimele nopti. Ca adorm greu chiar si dupa ce toate luminile se sting asta e un amanunt. Ca ma asteapta o trezire chinuita plina de “de ce-uri” e un fleac. Dar ca in timpul cat dorm asa cum dorm am episoade serioase de cosmaruri care mai de care mai reale e prea de tot! Tresar din ele si aproape ca nu fac diferenta dintre vis si realitate. Sunt atat de reale si mai ales, atata de lungi incat ma trezesc epuizata ca si cum o zi intreaga s-ar fi scurs… Sunt la capatul puterilor si ma gandesc cu groaza la noaptea ce va veni cand mintea mea iar va plasmui ceva…
Azi-noapte a fost randul unui accident urat de masina in care eu omorasem si accidentasem grav oameni. Groaza a venit nu din sange si bucatile umane imprastiate ci din faptul ca eram acolo asteptand salvarea, apoi interogatoriul polititei, apoi dezaprobiul tuturor… familiile victimelor, inmormantari, spital, procese la judecatorie, negocieri, bani, suparare, plans, agitatie, VINA ca am produs o asa nenorocire. Cum naiba sa visezi asa ceva??! Evident acum ma simt ca si cum marfarul cu 30 de vagoane ar fi trecut peste
Si cum uneori e suficient sa ma plang pe blog de ceva ca lucrurile sa se indrepte, am zis sa incerc remediul asta inainte de-a ma apuca de o cura zdravana de magneziu, pentru ca e evident ca-mi lipseste.
Mai toti stim cat de infloriti sunt salcamii lunii mai, dar cati stim cum arata pastaile si cand semintele mici si negricioase vor fi bune de cules, de pus la uscat, de plantat??!
Cam asa trecem si prin viata, ne bucuram de frumusete, de parfum, de tinerete si mergem mai departe in cunoastere doar daca trebuie sa (ne) replantam…
Daca tot vorbeam de bere in postul precedent, am curajul sa va arat Piatra ce-am adus-o de pe munte. Nu chiar piatra… e putin spus. Si nu de oricunde ci chiar de pe creste.
De ce? Pentru ca mi-a placut si pentru ca rucsacul era prea usor si trebuia sa fac ceva probe… sa vad si eu cat pot duce la o adica.
De ce? Pentru ca am vrut sa-mi aduc muntele acasa si sa-l ating de cate ori nu ma simt de piatra… (ca sa vedeti ca nu glumesc si ca nu e-o pietricica… )
De ce? Pentru ca Benji avea nevoie de un tovaras cat lipsesc eu la serviciu. Mi-a soptit mie ca ar vrea pe cineva care sa-i tina de urat si care sa fie viu ca si el. Pai ce, piatra e vie? Da, e!
Aseara, Luna:
[- Bine Benji, o sa-ti fac si tie poza intr-o zi! ... promit! ]
P.S. Pentru ca toate ar trebui sa poarte un nume, mi-am numit piatra: Piatră.
Jocul 1. Bowling, bere, bowling, bere, locul 2.
Jocul 2. Bere, bowling, bere, bowling, locul 2.
Jocul 3. Bere, bowling, cam multa bere deja, bowling, locul 2.
Jocul 4. N-a mai fost sa fie.
Concluzie1: N-ar trebui sa fie nici o legatura dintre jocul cu bile si popice si viata.
Concluzie 2: Multimea vida e vida, dar multimea partilor multimii vide e nevida si mai mult decat atat… e nenumarabila.
Singurul moment de cumpana e dimineata intre 7 si 7.15 cand fragmentez timpul cu episoadele mele zbuciumate de trezire brusca – adormire – vis – oprire alarma, cand imi aduc aminte ca e o zi din cele 5 in care trebuie sa ma trezesc, cand imi lungesc ochii dupa ceasul din perete intrebandu-ma enervant daca e 7 fara sau 8 fara si cand aleg sa mai atipesc odata pe propriul risc stiind ca ultima alarma tocmai a fost definitiv oprita.
Si in rest, e doar o senzatie de gol, de lucruri care se succed singure, unele din altele, pasi care stiu singuri drumul si drumuri care nu se schimba niciodata. Imi doream candva Linistea… asta sa fie oare? A venit asa repede? Linistea e Vid?
P.S. Am fost intrebata odata, de fapt de mii de ori,de ce?…Acum traiesc raspunsul, dar tot nu stiu a raspunde intrebarii… Unele lucruri doar SUNT, nu pot fi intelese, explicate, negate, uitate, nici macar (pre)simtite… Cateodata te trezesti dimineata si esti Altcineva. Nu mai poti fi Cel de Ieri, nu mai stii cum erai Ieri.
