Si daca florile de mar s-au scuturat,

Durerea mea ramane langa tine.

Si doar cararile s-au ingustat

Sau pasii mei au coborat din mine.

Si nu adorm sa uit; doar sufletul

l-asez alaturea-mi pe perna.

Luminile ma poarta-n soare

Lumina mea ma poarta-n bezna

Nu ma privi, ma sting

ma urlu, ma resping

Las cercurile  sa ma-nchida-n mine

Aprilie-a murit.

Asteapta-ma-n Aprilie!

Pe marginea unei zile

stau asezata ca pe marginea prapastiei

cu picioarele atarnand deasupra golului.

Echilibrul mi se pare o joaca,

Neclintirea nu tocmai necesara.

Privirea o las sa amestece

culori de apusuri decalate

peste muchiile zilelor

ce se unesc spre infinit

oricat de trecute sau de viitoare ar fi.

“Sa ne plimbam prin padurea plouata, sa ne murdarim pana la genunchi de noroi, sa aratam ca doi purcelushi si sa radem ca doi zanateci, mai ales eu.”

… si aceasta devine una dintre cele mai memorabile fraze care mi s-au spus vreodata chit ca in gluma, doar in gluma si numai in gluma. Pentru ca asa as defini eu uneori Fericirea.

p.s. Multumesc A. pentru melodie.

Traieste prea putin pentru cat de mult ar trebui s-o faca. Inofensiv, cu picioruse moi si catifelate este simbolul unei primaveri ajunse la maturitate. Moartea lui e urata (se zbate pana la ultima suflare intors pe spate nemaiputand sa revina la pozitia care sa-i permita sa zboare) si poate de-asta ma impresioneaza atat de mult. Mi-amintesc ca odata, sub un ulm – unul dintre copacii lui preferati – erau cativa zeci ce se zbateau astfel. Mi s-a parut ca vad un cimitir viu si oricat incercam sa-i intorc pe piciorusele lor faceau cativa pasi ametiti prin iarba si iarasi se intorceau in Agonie. I-am lasat acolo intelegand ca probabil ei sunt fericiti: au asigurat viitorul si existenta lor si-a implinit rostul.

Astazi sunt la rand pozele cu insecte si gaze de tot soiul, mai precis cele care au stat linistite la pozat. N-am reusit sa alerg fluturii desi credeti-ma ca am vazut cateva exemplare superbe care meritau si o jumatate de zi de panda. Dar poate asa a fost sa fie si ma bucur ca sufletul si ochii mei s-au bucurat de ei. Am incercat si am si reusit sa privesc ceva superb si sa nu ridic aparatul sa fac poza. Instinctiv am simtit nevoia doar sa observ si sa traiesc. Am salvat imaginea insa pentru totdeauna, nu pe un card de memorie ci in sufletul meu.

Ca sa va dau cateva exemple (la care mi-a ramas si mie gandul…):
- un uliu ce s-a speriat grozav de mine si eu de el fiindca ne-am trezit fata in fata la vreo 3 metri unul de celalalt. Cum sa fotografiezi sunetul ca un vant salbatic pe care aripile deschise brusc si larg l-au facut?
- doi fazani carora le-a trebuit doar o secunda sa ma observe si sa se ascunda parca pentru totdeauna intr-un tufis. Sunt frumosi, credeti-ma pe cuvant!
- o barza care trecea spre cuib cu cateva ramuri si paie in cioc. Intre ea si aer parea ca natura a construit cea mai armonioasa imbinare posibila: ZBORUL!

o pestrita pufoasa pe-o floare de ochiul boului,

in echilibru pe muchiile subtiri ale pufului de papadie,

un alt pufos in cautare de polen,

paianjenul de la malul apei preocupat sa fuga cat mai repede,

un pui de urechelnita,

furnici pe-o floare de tataneasa,

un bondar flamand,

care s-a linistit cu greu; dupa nivelul zoom-ului se observa ca am pastrat distanta

Cel putin o data in viata ne-am plans sau ne-am resemnat spunand: casa mea nu e Acasa. Am facut asta de prea multe ori pana sa ajung sa inteleg unde e Acasa al meu. Am pornit de la ideea ca ar fi acolo unde mi-e inima. Dar n-a fost asa! Apoi am zis ca e acolo unde mi-s amintirile cele mai dragi, unde sufletul meu se impaca pentru cateva clipe cu mine insumi. Dar n-a fost asa! Am plecat acasa cu cateva zile in urma si am constatat ca eram musafir. In locul copilariei mele teribil de zburdalnice, in locul adolescentei mele pline de singuratate si framantari, pe pamantul pe care am alergat desculta de atatea ori si in care se odihnesc pentru totdeauna bunii mei, in mijlocul acelei bucati de rai eu am fost Musafirul. Acasa nu te poti simti asa! 

Intorcandu-ma, priveam campia verde si nesafarsita pe geamurile unui tren ce parca se desprinsese de pe sine si alerga cu mine ducandu-ma cum am vrut dintotdeauna: doar Departe. Priveam si m-a lovit un gand, negandit – ca ma intorc Acasa. Poate ca peretii acestia nu sunt ai mei, poate ca orasul acesta e unul nebun si detestat de-atata mizerie, dar e Acasa al meu. Nu-mi iubesc Locul, dar e al meu. Si el s-a pricopsit cu mine.

Strabunicul meu a fost bucurestean si cred ca e timpul sa-i cunosc mormantul. Poate ca sangele apa nu se face si poate ca nu noi ne alegem locul in care sa fim Acasa, ci el ne alege pe noi. Imi amintesc cand am fost intrebata unde vreau sa merg la facultate si am raspuns fara sa ma gandesc prea mult: Bucuresti! Eu care de-abia iesisem pana in capitala de judet si asta pentru ca ma straduisem inadins pe la cate olimpiade putusem. Eu care imi imaginasem blocuri si strazi fara sa le vad, iar despre Universitate nu auzisem decat ca e grea. Dar am vrut aici, am vrut Departele, am auzit chemarea inainte ca ea sa ma rosteasca.

Nu ma intelegeti gresit, m-am simtit incredibil de bine in satucul meu T si am facut si cele 1000 de poze promise (doar cardul de memorie m-a putut limita ). Pentru ca sunt prea multe si pentru ca mi-s dragi ca lumina ochilor caci pentru mine fiecare e o bucatica din mine, din amintirile mele, din sufletul meu, le-am grupat pe tot felul de categorii: carari, copaci, flori, gaze, animale, apa, papadii si voi incheia cu vederi de sus. 

Voi incepe plimbandu-va putin. O sa va urc si o sa va cobor de data aceasta nu pe strazi si bulevarde, ci doar pe simplele CARARI…

urcand,

potecile de nisip,

din cand in cand privind inapoi,

si iar urcand,

am ajuns in padurea scaldata de lumina si infiorata de ciripituri vesele,

apoi am urmat drumul culmii,

si m-am intors ca sa privesc de sus valea,

urmand drumul de sub nuci,

coborand agale spre sat,

din ce in ce mai aproape,

iar drumurile se sfarsesc si ele cumva,

spre fantana de sub nuci, 

din cand in cand, poduri,

in drumul de la cimitir spre casa.

OLDER Posts