E a treia primavara care infloreste oriunde in jur mai putin in mine. Simt mirosul mugurilor plesnind cand trec pe sub ramuri de copac. Simt parfum simplu de flori galbene si nebunia parfumului de narcise. Ce-as mai culege macar un singur fir de toporas sau tamaior si-as cutreiera padurea dupa branduse! Dar nu-mi raman decat strazile acestea si potecile imaginare din amintiri. Pasesc aici, dar de fapt pasesc dincolo.Vad aici si simt dincolo. Imi refuz prezentul si nici el nu ma vrea prea tare, deci suntem chit.

Ma regasesc printre copacii mei, sub salciile mele nepletoase, dar la fel de triste, in mijlocul campului plin de lumina si stiu ca ieri sau azi sau maine imi e totuna si as putea pleca oriunde si-as putea ramane la fel de bine nicaieri.

Caldura imi mangaie obrazul, dar tot ce simt e acelasi Frig dintotdeauna. Se incapataneaza sa-mi ramana in carne, mi se prelinge de-alungul oaselor si se cuibareste linistit ca la el acasa. Nu-l pot scoate afara, nu-l pot parasi.

Sa-i dau un nume-ncatusarii

cand ii pot spune doar Pustiu?

Sa-i dau un nume ultimei plecari

cand cel mai e simplu e Tarziu?

Sa-mi mai dau nume si chemare

cand e destul Nu Stiu?

Si mai multe flori…

Waldeck – Why did we fire the gun?

Sunt cateva saptamani de cand citesc acest poem zilnic. In fiecare dimineata si in fiecare seara. E de fapt un experiment al meu si da roade. Nu vreau ca citind repetat sa invat versuri (oricum vad ca mi s-a sters partea aia de creier care se ocupa cu memorarea) ci sa inteleg. De o mie de ori pana inteleg! Pana patrund in lumea aceea, pana devin una cu ea, pana cand nici un cuvant n-ar mai putea explica intelesul deplin si nici nu si-ar mai avea rostul de-ar exista.

Citesc a mia oara pana cand imi simt mintea si inima invadate de Fericire.

Lasati toate diminetile sa inceapa asa…

In marea trecere

Soarele-n zenit tine cantarul zilei.
Cerul se daruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace in trecere
isi privesc fara de spaima umbra in albii.
Frunzare se boltesc adanci
peste o-ntreaga poveste.

Nimic nu vrea sa fie altfel decat este.
Numai sangele meu striga prin paduri
dupa indepartata-i copilarie,
ca un cerb batran
dupa ciuta lui pierduta in moarte.

Poate a pierit subt stanci.
Poate s-a cufundat in pamant.
In zadar i-astept vestile,
numai pesteri rasuna,
paraie se cer in adanc.

Sange fara raspuns,
o, de-ar fi liniste, cat de bine s-ar auzi
ciuta calcand prin moarte.

Tot mai departe sovai pe drum
si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa
o gura invinsa,
inchid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sa taca,
sa taca.

Lucian Blaga (vol. In marea trecere, 1924)

Cum e oare sa fii cel care intra ultimul intr-o sala in care fiecare loc posibil a fost ocupat? Intr-o sala unde linistea se regaseste pana si in vorbele lectorului, iar pasii tai par bombe ce asediaza orasul, unde toti ochii isi atintesc retina brusc spre tine, iar spatiul pe care trebuie sa-l parcurgi devine infinit de lung?

Si dupa ce ai ajuns in coltul cel mai din spate cu toate acele capete intoarse dupa tine, cu toata imbujorarea care te arde pe dinauntru, cu sfortari dureroase de concentrare si infiltrare subtila in aerul incaperii, lumina reflectorului se stinge, vocea unica de pana atunci se inconjoara de alte voci, scaunele scartaie de-atatea ridicari bruste si ramai cu ochii pironiti in fata timpului pe care nu mai reusesti sa-l percepi.

Cum e sa fii personajul final intr-o piesa care s-a jucat fara tine, sa fii cel care ramane cu aplauzele nemeritate, cel care se uita spre usa cu regret asteptand sa mai simta doar zgomotul inchiderii ei ca pe o aruncare in temnita?

In sala e cald, oamenii se scurg usor afara, ramai doar tu si ecranul alb candva mangaiat de imagini colorate, dar acum e doar alb si gol si intins intre cele patru colturi – exact ca si tine. Privesti catre locul vorbitorului, te fascineaza scaunul ramas gol, dar nu-l fotografiezi pentru ca niciun aparat n-o sa-ti redea conturul acela de vid care sade acolo si-ti spune:  ai ratat toate cuvintele mele, toate cele pe care nu le stii si pentru care te vei rascoli cautandu-le!

Apoi din usa, ai putea privi inapoi. Doar scaune aliniate, doar lumini atarnate simetric pe pereti, doar un ecou care se lipise de tavan si acum coboara lent ca o ninsoare din flori de mar si care te imbie sa rostesti un nume. O faci! Spui tare numele acela, spui bland numele acela, apuci manerul clantei si stii ca de data aceasta tu vei inchide usa. O faci incet, fara sa trantesti, fara ura dar si fara resemnare, doar ca un vechi strajer care simte ca anii lui si-ai zidurilor sunt aceeasi.

Pleci, iesi in lume, in multime, zambesti, vorbesti, razi chiar, din cand in cand piciorul doare si-ti scapa cate-o grimasa pe care o maschezi din obisnuinta cand nu e nimeni pregatit s-o observe si te indepartezi fara sa privesti in urma, fara sa fii eroul care paraseste cetatea ci doar un biet ostas plin de vointa si cu toata increderea in spada lui de otel. Nu esti mai puternic, nu esti mai plin, esti la fel de firav ca si coaja unui copac fara miez si te pierzi in luminile artificiale soptindu-ti cu sinceritate: acesta e numele tau…

De la o vreme am o singura mare problema: o lista de probleme care trebuiesc rezolvate. Cu fiecare zi mai agaug inca ceva si nu sterg nimic in schimb. Mi-as dori sa mai si bifez cu un OK rosu din cand in cand decat sa subliniez si sa ingrosez – semn ca prioritatea anumitor task-uri creste.

Nici pe blog n-am mai scris desi ganduri am avut slava Domnului destule. Poate ca prea multe, prea amare, prea dezordonate. Ma simt prizoniera sub agresiunea treburilor urgente, a listei care ma obsedeaza deja prin lungimea ei, a vietii pe care trebuie sa nu o las prada rutinei, macar de-ar fi si rutina mea una normala si fara griji.

Sa anulez cate ceva? E un gand care suna frumos si tentant, dar nu! nimic nu poate fi anulat; tot ce e pe lista a ajuns acolo din una sau mai multe necesitati, iar suficienta e doar rezolvarea completa.

Stiu ca am nevoie de un imbold sa declansez inceputul, punerea in miscare, urnirea. O sa fie greu, dar nu asta ma sperie. Grija mea e doar cand? Astept insa fara motivatie, lasand stresul sa se dezvolte ca un virus gripal intr-un mediu infect si ma tot intreb: cand?

Trebuie sa rezolv chestii, sa cumpar lucruri, sa ma intalnesc cu oameni, sa bantui prin institutii ale statului, sa-mi potrivesc toate activitatile extra in ferestrele unui program fix. Imi lipseste cu siguranta Motivatia. Iar faptul ca lucrurile vor merge prost daca nu actionez nu ma motiveaza aproape deloc. Lista mea creste, eu scad, prapastia are fund si caderea va fi simtita pe deplin.

Si-ar mai fi ceva de adaugat pe lista. Cu prioritate maxima, desigur. Sa ma ocup de chestia aia pe care tot universul si-o doreste: sanatate…

OLDER Posts