24 noiembrie, ora 7.30.  Se-aude o bataie in usa. Nervoasa rau.

Si desi pasii mei se-aud zgomotosi in timp ce ma apropii sa deschid, bataia continua. Ce naiba??! Mormai un Vin! Vin! in timp ce caut cheia. Ma gandesc o secunda care-i sensul bun de rotire a cheii, iar bataile continua enervant de tare si ma intreb cine poate fi si de ce nu ma uit pe vizor. Eh, da… pentru ca nu ajung sa vad prin el nici daca ma ridic pe varfuri. Totusi as putea intreba cine e, dar cineva necunoscut n-ar bate asa… si intreb cu-o voce ragusita inca de-atata somn Cine e! si mi se raspunde Politia! Rad, rad si recunoscand vocea deschid in sfarsit in timp ce-mi aranjez parul, evident incredibil de ciufulit. Ma indrept de spate si-mi pun mainile-n sold ca oltencele la marginea ogorului. Bine ma, la ora asta se vine, asa se bate, asa se raspunde? Acum c-ai venit intra si fa bine sa ma astepti pana ma trezesc mai bine.

Si ma duc in pat, trag iarasi plapuma peste mine si-adorm. Cand ma trezesc mi se pare asa de straniu c-am visat ca venise cineva. Si da, pe fotoliu stateai si ma priveai de parca erai o statuie antica. Rad amuzata de asemanarea evidenta dintre tine si-o statuie. Acum chiar ca fac ochi si ma trezesc de-a binelea. Bah, eu ti-am deschis? Cica da… Si tu ce pana mea m-ai lasat sa dorm? Zice ca n-a avut ce sa faca.

Ma intrebi daca poti fuma. Ok. Sa-mi dai si mie una. Ti-ai permis sa faci cafea. S-a si racit intre timp, dar e buna asa adusa langa pat. Iti multumesc abia dupa ce beau. Raman sub plapuma hotarata sa nu ma ridic curand. Sunt incurcata evident. Nu te asteptam! Zici ca nici tu nu te asteptai sa vii.

Si asa… stam de vorba zi de iarna pana-n seara. Ceasul din perete merge din ora in ora, se lasa semiintunericul, apoi intunericul, apoi nu ne mai vedem… tu pe fotoliu, eu aici sprijinita intre perne. Mi se face somn, tare somn, tu ma rogi sa dorm si adorm.

A fost noapte si s-a facut zi. Fotoliul e gol. O alta cafea e langa pat, de data aceasta fierbinte. Se vad aburi cum se ridica si simt caldura aceea cuprinzandu-ma brusc. Alerg spre bucatarie, spre baie, nu mai e nimeni nicaieri. Intr-o scrumiera o tigara inca mai arde incet…

E inca 24 noiembrie. Ora? Nu stiu… ceasul a stat.

… care face Ciori?

Copiii inca mai vor sa stie. Ca si copiii de ieri.

Am scris in primul an al intalnirii mele cu orasul acesta Valea Nebunilor. Un fel de piesa de teatru . Intre timp, nu stiu pe unde mai e, cu siguranta mai e in mintea mea si oricand as fi gata s-o rescriu. Am pierdut-o, dar in realitate n-as putea-o pierde niciodata. Cu cate lucruri oare nu ni se intampla la fel? Ne complacem oare in durerea ratacirii unui obiect drag? Sau a unui om drag…

Si batranul acela care la cei 70 de ani nu voia sa fie iradiat de mobilul unui pusti. De parca o viata intreaga il astepta inainte. Cine mai stie, poate asa trebuie de fapt sa traim… La coborare insa a trimis-o sa stea in p**a lui pe batrana care se cam intepenise, ce-i drept, in usa…

O sa credeti ca s-a zambit in autobuz, dar nu… cum naiba sa zambesti, ii mai arde cuiva dupa o zi de munca, dupa o saptamana de munca??! Munca… ma rog, intelegeti voi…

Stranut. Din adancuri. Mi se ureaza sanatate. Culmea nu? Am multumit. Ce mai era sa fac. Intre timp cu degetele mele se juca Nicoleta, o fetita cu ochi vii, o fetita de etnie rroma pe care nici femeia cu fuste largi ce-o tinea in brate n-a putut-o impiedica sa se joace cu mine. Straniu, dar imi simteam degetele atat de vii si-as fi vrut sa fi avut si eu macar o bomboana. Ceva dulce pentru un suflet inca nealterat.

In fiecare zi as putea sa rescriu Valea Nebunilor sau Nebuniilor. La ce bun insa daca tot nu stiu cum se numeste copacul care face… ciori.

Imi intorc gandurile spre Fericire cand ea-si intoarce chipul de la mine. Lucrurile si intamplarile devin comune, obisnuite, simple. Mai am inca puterea de-a complica si de-a reinventa, dar aman. Vrea sa ma odihnesc, sa-mi trag sufletul ca dup-o alergatura zdravana. Poate ca am imbatranit si atunci asta s-o chema intelepciunea varstei? Imi doresc sa actionez si sa simt ca traiesc, dar sa implic si acea stare de a gandi inainte de toate…

E soare in sfarsit. Fara dinti. Se simte in aer Primavara aceea dupa care tanjeam. Si acum cand vine eu ce fac??! O astept absenta, neintrigata, multumita ca ordinea lucrurilor e totusi fireasca. Si ma descopar vie si nevatamata, ca un copac care a mai lasat in urma o iarna. Daca a parut vreodata in mijlocul viscolului ca-s fragila, ca m-as putea frange… a parut doar. In tot acest timp am stiut ca radacinile mele sunt mai mult decat infipte in pamant.

Si-atunci de ce-am mai ales sa traiesc dramatismul fiecarei incovoieri in vant ??!

De ce-am urat atata Frigul si-acum ii iubesc absenta ??!

Oare aceasta se numeste Liniste? Cum voi stii sa-mi gasesc Fericirea in Ea? Stiu doar in lipsa ei…

Incet, incet uit sa mai astept.
Sa mai numar.
Sa mai privesc inapoi.

Mi-amintesc cum invarteai lingurita in ceasca de cafea. De cele mai multe ori fara sa mesteci ceva anume, poate zaharul evident, ci ca sa-mi faci placere vazandu-te asa absent. Ceasca era cand rosie, cand verde, cand galbena. Cand inalta, cand mica, cand fara toarta. Lingurita parca ramanea aceeasi, modelul ei abstract ma intrigase dintotdeauna si mai ales pentru ca eu o cumparasem. Nu stiu de ce nu am luat doua identice. Cred ca undeva in coltul nevazut al mintii mele imaginea lucrurilor este totusi singulara. Si pe drept vorbind ca-i asa, caci rar ma surprind facand analogii. Prefer sa ma pun in pielea obiectului si sa simt fiecare interactiune ca pe una abia nascuta, ca si cum universul s-ar naste de la zero, dar avand un history pe care il pot oricand activa.

Mi-amintesc cum faceam eu cafeaua, cum faceai tu cafeaua, cum altii ne faceau cafeaua. Mirosea bine in toate cazurile. Eu o faceam mai putin buna in comparatie cu tine, tu o faceai mai putin buna in comparatie cu mine, altii n-o faceau niciodata la fel de buna ca noi.

Uneori aprindeam tigari si eu fumam si tu fumai si lumea fuma si ea… Tigara mea se termina intotdeauna ultima. Tu nu stingeai niciodata tigara bine astfel ca tigara mea te prindea din urma.

Cafeaua mea ramanea mereu pe fundul cestii uneori pana a doua zi. Cateodata acest ultim strop era sorbit rece si tu te strambai neintelegand gestul asta al meu de a nu risipi cafeaua… Nu era vorba de risipa si ah, nici acum n-ai intelege! Imi place cafeaua rece, cafeaua peste care a trecut o zi, cafeaua uitata in ceasca, in filtru… care si-a pierdut aroma si care mai are doar un subtil gust amar, dar profund de orice altceva decat cafea…

Imi amintesc cum uneori imi sorbeai cafeaua fara sa-mi spui, cum ma trezeam cu ceasca goala, cum ma infuriam si cum cedam in acelasi timp…

Ador diminetile cu aroma de cafea pana si pe acelea din reclame, chiar si din reclame idioate. Imi place cafeaua la ibric, la filtru, expresso-ul, ness-ul din toate felurile de plicuri, de borcane… Imi place sa o vad neagra intr-o ceasca, intr-o cana, intr-un pahar de plastic in gara, cu spuma maronie, ciocolatie, cu lapte, cu frisca, cu zahar alb sau brun, fara zahar.

Imi place sa o beau incet, inghititura cu inghititura, sa pastrez lingurita in ceasca, sa mai mestec din cand in cand fara un scop anume, sa beau tinand lingurita-ntr-o parte cu-n deget, sa tin cana toata ziua langa mine si sa lungesc procedeul pana spre seara. Si chiar si atunci sa ramana un strop… pentru tine sau pentru mine sau pentru o a doua zi.

Pentru ca dimineata imi plac apa calda si-o gura de cafea rece.

Da, unora le place sa uite, sa se uite, sa priveasca. De o mie de ori. Fara sa se plictiseasca, fara sa invete ceva, fara sa adoarma macar.

Si ce le mai place! Cum sa te poti impotrivi??! Cu ochii mari, interesati, cu spiritul gata sa descopere spicul de porumb al Americii lor le place sa se uite, sa se uite si pe sine in privitul asta al lor…

Ah, aproape ca nu reusesc sa inteleg. Si ce mi-ar place sa inteleg! De ce azi exista acelasi interes ca ieri? De ce maine curiozitatea va fi aceeasi ca si azi?

Hm… nu-mi spune, stiu. Ce-am cu oamenii? Ce mi s-a nezarit asa deodata? Tocmai eu indulgenta in persoana… Eh, tocmai eu. M-am trezit razvratita si cu un zambet ce nu-i al meu decat rareori. Si deodata devin ironica, sarcastica, rea, aroganta…

Urat, da, tare urat din partea mea. Sa trec eu la next level asa dintr-o data. Si nu e din ciclul se mai intampla si la case mai mari… caci coliba mea e un castel daca-i treci pragul.

Incepusem sa scriu cu sarg, aveam si o idee. Da o idee…

Si-am ramas privind Ideea.

Cum pleca…

P.S. Cineva a ajuns sa se meetsun dupa ce a cautat ce naiba sa fac… Chiar asa, ce naiba sa se faca bietul om??! Pai sa se zgaiasca cu ochii-n soarele asta virtual daca tot nu vine Primavara…

Dar la naiba, chiar atata disperare respira blogul asta in google?

OLDER Posts