Din capul locului va spun: NU cred in coincidente!
Ok, o intamplare, una singura, e o intamplare si atat. Ii spun coincidenta si gata. Dar un sir de intamplari ce te lasa masca, in care drumurile se incruciseaza straniu si in care paralele au un punct comun cat sunt ele de paralele, adica un sir de coincidente, nu exista!
Cei care ma stiu beyond these sunny pages se vor intreba ce naiba tot vreau sa zic aici. Nimic, doar atat:
Ca nu cred in coincidente! Ca sa nu ziceti ca nu v-am spus…
Fereastra plange in locul meu sub ploaie.
Pe chipul ei picaturile
se impletesc,
se unesc,
aluneca impreuna.
Apoi devine cea mai frumoasa
intre ochii mei si luminile artificiale
ale noptii.
Cu palmele intinse
incerc sa-i trimit jertfa
sufletul meu uscat si cald
de dincoace.
Nu primesc in schimb decat o clipa rece,
un nor firav de abur ce se-ntinde
si-o granita de netrecut
dincolo.
Din degetele mele
plansul nu inceteaza niciodata,
iar lacrimile curg mereu in sus
spre inima.
- Ha! N-ai sa ma prinzi! Eu sunt mai vioaie!
- Ba eu!
- Ba nu! N-ai cum!
- Hm…
- Hai mai bine sa alergam!
- Hai!
Talpi goale prin nisip. Nisipul arde.
- Hai sa spargem pietre acum! Sa gasim in ele aur. Sau mai bine sa vedem nepatrunsul nealterat, neprafuit. Sa luceasca in soare sedimente marunte. Gri, albastre, aurii.
- Nu, nu pietre! Mai bine sa ne aruncam in rau!
Talpi goale in rau. Apa e calda, dar ne adancim in namol. Cand simt atingeri nu sunt alge, sunt raci.
- Hai sa ne rostogolim in iarba! De aici de sus pana acolo jos. Sa stii ca o sa ametim, da?
- Hai, dar tu prima!
- Bineee. Eu!
Ametesc, imi lovesc cand un umar cand celalalt de pamant. Vad cand cerul, cand iarba, cand inchid ochii sa simt doar ameteala. Sau doar intepaturile. Prind viteza.
- Hai nu vii si tu acum?
- Nu mai, nu mai vin…
- Stiam eu, dar tot ma mai dau o data! sic!
- Se face seara tu! Ce-am mai putea face?
- Sa ne urcam in copac?
- Da, da! In copacul ala in care ne-am mai suit.
- Hei tu! Ne faci o poza aici sus?
- Hai fa-ne!
Talpi goale pe coaja aspra. Creanga de care ma prind e uscata si plina de licheni. Ce-mi mai plac lichenii! Si muschii! Stiu cateva locuri unde cresc muschi mari, pufosi, cu fire lungi, mai lungi decat cele despre care am invatat la botanica.
- Mai urci?
- Daa, mai urc!
- E cam intuneric, hai jos!
- Nu, nu! Inca un pic… mai faci o poza?
- …
- Stiam eu, stiam eu…
Talpi goale curbate strans pe creanga… Lumina mai e doar in cer. Cu o mana ma tin intr-un echilibru precar, temporar si cad. E atat de mult de sus pana jos. Doamne cate vad cazand! Nici nu incerc sa ma prind. Nici nu incerc sa ma sprijin.
- Esti bine?
- Sunt… sunt…
- Te-ai lovit, te doare? Ai sange pe picior!
- Da? Am?
- Da, of da! Asa faci mereu tu…
- N-am nimic. O sa ma ridic. Lasa-ma, pot si singura!
- Te doare?
- Ce sa ma mai doara? Sufletul e intreg.
E noapte. Talpile goale urmeaza in taina potecile ca niste dare albe. Lumina doar in cer. Albastra. Simt o piscatura pe brat. Pleosc! Pleosc!
- Sa va ia draku de tantari! Si pe mine cu sangele meu dulce cu tot!
- Hai maa o data, hai!
Nu-mi pare rau ca traiesc! Ca m-am nascut! Ca ma cunosc, ca va cunosc! Aceste vorbe le spun, nu le scriu.
Tocmai am terminat de citit Fata cu portocale a lui Jostein Gaarder. Da, da, la serviciu… mai erau cateva pagini si nu mai puteam astepta.
Poate ca scriu acest post sub influenta cartii, dar starea aceasta o am de ceva timp si portocalele n-au facut decat sa mi-o desavarseasca.
Nu voi spune ca sunt Fericita sau Multumita sau Impacata cu soarta mea, cu viata mea, cu drumul pe care EU l-am ales. Cu alegerile din trecut care au nascut alegerile din prezent si pentru care vor exista alegerile din viitor.
Ci doar ca durerea asta a mea cu care-mi duc zilele si pe care eu insumi n-o pot abandona, trecutul meu, viitorul meu sunt toate ale mele. ALE MELE. Si nu, nu doare sa inteleg asta, mi-a luat doar prea mult timp sa inteleg cu adevarat. Sa inteleg ca VAD asa cum ochii mei vad si SIMT asa cum fiecare parte din mine simte.
Am atat de mult. Bogatia mea e de necuprins cu ochii, cu bratele, cu sufletul.
Poate traiesc o depresie, poate depresia ma traieste de cand ma stiu, dar daca asta e CALEA sa vad, atunci nu voiesc alta!
Ma vad. 60 de ani. Cu o mana imi trec niste suvite albite la locul lor. Cu cealalta mana tin suspendata o tigara. Pereti. Aceeasi dintotdeauna chiar daca zidurile sunt mereu altele. Ar trebui sa ma intristeze ca nu vad jucariile nepotilor, ca nu vad tablourile fiilor, ca singurul zgomot care ma insoteste e respiratia mea. Mi se pare atat de fireasca imaginea asta incat ramane singura valabila.
Si revenind la carte, va spun doar atat: daca mi s-ar rostogoli 39 de portocale pe podeaua unui tramvai in miscare, printre 57 de perechi de picioare, sub privirile a 57 de oameni, nu m-as apleca sa strang nici macar una. Poate doar daca cineva ar incerca sa le stranga pentru mine, atunci i-as cere una si-as cobora. As pastra-o pentru mine si pentru Linistea care ma asteapta Acasa.
Pune capul… dormi! Imi spun si nu ma ascult. E atata liniste incat urletele gandurilor se izbesc de pereti. Imi simt maxilarul tremurand, obrazul obosit, aripile cum se ascund sub coaste… Coaste de femeie slaba. Clape de pian viu. Si-n ochi… in ochi o tulbura cortina care coboara, mereu mai mult…
Stiu ce traiesc, la naiba stiu! si nu fac nimic pentru ca pot sa cobor atatea trepte incat drumul de intoarcere nu mai exista… Unde mi-e autoapararea? Unde mai e Dumnezeu? Unde mai e copila cu ochii mari mirati? Nerabdatoare sa viseze!
Aud vorbele voastre. Le stiu, mi le spun, le inteleg si le refuz! Fericirea mea e condamnabila. Condamnati-ma!
De ce sunt doar piatra si niciodata zid? De ce sunt piatra care supravietuieste tuturor zidurilor? De ce simt vesnicia ca pe-o parte din mine? De ce o las sa fie?
Si e atata Liniste. Ce sa fac cu Linistea asta? Nu e cea adevarata, nu e reala, nu e decat o masca. Inca una. Disperarea ma incearca, traieste prin mine si-o las. Imi respira prin pori, mi se zvarcoleste in vene, mi se zbate in tample. Cand ma voi ridica greoi si incet ca un martir insangerat si-mi voi aprinde tigara se va retrage. Pentru o clipa voi simti lacrimile transformandu-se in gheata…
Dar aman. N-ai decat sa ma iei daca ma vrei atat de mult! Ia-maaaa! Dar ma iubesti prea tare si-ti e prea bine in mine! Eu care le vad pe toate si le simt si ma dor si ma omoara! Eu care ma scurg sub pasi pe caldaramuri reci, care ma amestec cu noroiul in radacini de iarba, care ma duc in mare cu toate apele murdare, care ma inalt cu pasarile si cobor cu ploaia, eu care-ti dau freamatul din stomac si apasarea din piept ca pe cele mai tandre mangaieri.
Ia-ma naiba! Dar nu, nici macar tu disperare nu stii ce sa faci cu mine!
Nici tu…
P.S. Imi aprind in sfarsit tigara aia! Nu va faceti griji. E doar o privire in oglinda.
Am visat un lac. Superb. Sub o padure cuprinsa de toamna. Si toate culorile se oglindeau, se rasfangeau, se inmulteau parca. Ma invadau. Toate… Eu purtam ceva albastru, de voal, stil indian… ceva care ma lasa sa alerg pe poteca ingusta doar cat doua talpi alaturate. Alergam, ma opream, alergam. Priveam lacul si mi se parea ca nici raiul nu arata asa. Ireal de adevarat. Doar vantul ma mana mai departe. Il simteam in par cum separa fiecare suvita, cum le poarta unele peste altele si cum trecerea asta a lui ma imbratisa infiorandu-ma. Poteca insotea lacul. Din loc in loc fire lungi de trestie intindeau umbrele lor firave peste unde dezvaluind insa adancuri tainice de alge vibrand. Era toamna. Dar atat de calda toamna visului meu, atat de calda…
Apoi, undeva in capatul unor trepte de piatra, in plina salbaticie si intr-o liniste incredibila, o casa. Alba. Cu usi vopsite intr-un albastru sters. Evident ca am urcat treptele si ca am fortat toate usile pana am gasit una care sa se deschida. De aici inainte visul a devenit comun, firesc, pustiu.
In timp ce ma aflam inauntru prinsa in dialoguri absurde ma tot gandeam cum sa fac sa ies afara. Sa ma intoc la splendoarea de lac, la nebunia de culori a padurii, in lumina calda si putin palida. Atata timp irosit pentru un vis. Stiam ca e vis, dar voiam sa-l prelungesc. Cat de mult, macar cat sa cobor treptele si sa-mi scufund mainile in lac. Sa simt apa curata si rece. Sa-mi spal chipul, ochii, gatul. Sa simt cum soarele ma incalzeste mai apoi.
Nu, nu am mai iesit. M-am trezit. O suvita de par imi statea lipita pe gat intr-un mod ciudat. Am desprins-o cu greu. Mana stanga amortita. O usoara ameteala la ridicare. Privesc ceasul. Trebuia sa fiu deja pe un scaun la birou.
M-as grabi, dar Tarziul e tarziu si-atat.
Everytime I look in the mirror
All these lines on my face getting clearer
The past is gone
It went by, like dusk to dawn
Isn’t that the way
Everybody’s got their dues in life to pay
I know it’s everybody’s sin You got to lose to know how to win
Sing with me, sing for the year
Sing for the laughter, sing for the tears
Sing with me, if it’s just for today
Maybe tomorrow, the good lord will take you away
Oh…
Sing with me, sing for the year
sing for the laughter, sing for the tear
sing with me, if it’s just for today
Maybe tomorrow, the good Lord will take you away
Dream On, Dream On, Dream On Dream until your dreams come true
Dream On, Dream On, Dream On Dream until your dream comes through
Dream On, Dream On, Dream On
Dream On, Dream On
Dream On, Dream On
