[Piatra Craiului] Vâlcelul cu Fereastră

Cu emoții ușoare, bocanci grei și conversații deja uitate, urc pe pajiștea verde spre crestele albe prin inima cărora nu am mai ajuns demult. E prima întâlnire cu Vâlcelul și după atâta vreme cu casca la naftalină, mă întreb dacă mai pot să mă cațăr… din amintiri. Nu că aș fi fost vreodată vreo alpinistă, dar parcă au fost vremuri când ajungeam mai des pe astfel de trasee, când nemarcatele erau o răsplată a experienței montane sau o consecință a prieteniilor potrivite (mai ales!). Acum, m-am simțit ca plecând într-o expediție în familie, patru prieteni pe tărâmul ce ne-a adus împreună, muntele.

...citește mai departe ↑

Care-i mai ușoară, un semi-Transfăgărășan sau o urcare în Poiană?

După ultimele ieșiri pe două roți, am ajuns la o concluzie: chiar și cu MTB-ul pe asfalt, eu sunt tot „om de munte”. Poate doar o posibilă cursieră să mă conecteze cu jumătatea mea sportivă, competitivă. Îmi place tot mai mult să merg pe bicicletă, indiferentă că e la deal sau la vale, însă urcările au o mare recompensă: văd împrejurimile. Cu cât e mai grea și mai lungă „cățărarea”, cu atât observ și absorb mai mult peisaj. Cu mașina trec prea repede, pe jos ar fi imposibil, pe bicicletă pare ideal. Iar muntele, chiar și cu șosele, cu trafic și gunoaie în șanțuri, rămâne munte, îl simți sub tine, în jurul tău, uneori deasupra ta.
Pedalezi din greu pe coastele sau pe spinarea uriașului, cadența și suflul devin mantrele ce treptat te adâncesc în transă: dincolo de reperul liniei albe, muntele îți invadează toate simțurile și nu ai niciun motiv să bagi capul în pământ și să crești viteza, ci doar să zâmbești. Cu buzele lipite, se știe, până și eu am aflat că la sportul ăsta te întâlnești cam des cu insectele.

...citește mai departe ↑

Autobiografică

Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
pe sub rară de salcâm și albă de plută,
spinilor de pe rugi am cântat
și crăpăturilor pământului,
potecilor de nisip, malurilor de humă,
satului ce rămânea în urmă.

...citește mai departe ↑

[Bucegi] Pași în doi pe cărările vestice ale Bucșoiului

Bucegi

Pagina jurnalelor spune că am urcat pe potecile Bucegilor de cel puțin patruzeci de ori. Iar asta înseamnă și mult și puțin în același timp. Cum nu am parcurs nici măcar toate traseele marcate, iar unele trasee sunt complet diferite vara față de iarna, entuziasmul mi-e la fel de intens de fiecare dată când revin. Bucuria e cu atât mai mare dacă parcurg o potecă pentru prima dată, încă dinainte de a o vedea, pentru că indiferent de impresia lăsată, va fi încă un pas spre cunoașterea acestui munte, foarte complex ca profil și dificultate, în ciuda bagatelizării/aglomerării asidue din vara covid-ului.
Cum nu suntem superstițioși și abia am intrat în zilele de concediu, marțea ne-a adus doar ceasuri romantice pentru o tură intimă în doi, de care nu avem prea des parte de când suntem părinți.

...citește mai departe ↑

[Făgăraș] Vals pe Valea Sâmbetei: Muchia Drăgușului, La Cheia Bândei

Drumetie in Fagaras. Cascada

Eu știu ce-am făcut pe 5 august, am ajuns pe creasta Făgărașului cu prietena mea cea mai bună. Noi două, ca pe vremuri. Nici nu a prea contat pe care traseu, vârfurile, căldările, era mult dor de-o drumeție cât ziua de vară, iar grandoarea marelui munte o simți de cum scoți nasul dintre molizi, adesea pe poteci mai solicitante ca cea de creastă.
Retrăiesc încontinuu câteva momente de care nu pot și nu vreau să mă desprind, o cascadă nespus de frumoasă pe pat de stânci îmbrăcate cu mușchi verde și flori albe, acalmia norilor ce mi-a răcorit pielea arsă de soare pe urcarea urcărilor și în care nu se auzea niciun sunet, ridicarea ceții pe firul crestei devenită graniță între pășunea însorită și abruptul rece și gri, blocurile uriașe de stâncă împrăștiate prin toată căldarea pe sub Colțul Bălăceni, ca niște firimituri din pâinea uriașului, unde am avut certitudinea că nimic nu e veșnic – și munții se frâng.
Dar ce ape limpezi curg la vale…

...citește mai departe ↑

Duminica e sărbătoare. Alerg

Era o vreme când mă consideram alergătoare doar când mă raportam la cei care alergau mai puțin ca mine sau nu făceau sport deloc, la  comparația cu restul ajungeam în zona gri dintre aspirație și realitate. Când abia strângi o sută de kilometri într-o lună, termenii de atlet sau alergător te pun cumva la punct.
A trebuit să vină pandemia cu lipsa concursurilor și explicit a motivației externe, să treacă perioada lipsită de timp și privată de somn a mămiciei când negociezi cu cei din casă și cu tine însăți fiecare ieșire, ca să ajung la concluzia că dincolo de stimuli sau constrângeri, sunt o alergătoare (montană) prin ceea ce simt, prin ce îmi doresc să văd când alerg și, nu în ultimă măsură, prin ceea ce pot.

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] Prima ei urcare în Făgăraș, spre Șaua Caprei

Miruna „a mai fost” pe clasica urcare de la Lacul Bâlea în Șaua Caprei când avea minus șapte luni, dar o purtam în burtă, iar mai apoi când avea nouă luni… purtată în sistem. A venit clipa să urce pe picioarele ei, numai că vremea nu s-a nimerit cea mai potrivită și nici urcările în Făgăraș nu seamănă cu cele pe Tâmpa. N-am ajuns prea departe, dar la cât dor aveam de muntele nostru ăl mai mare, am făcut abstracție de restul oamenilor și am văzut ce aveam nevoie să văd.

...citește mai departe ↑